Domnia lui Octavian Augustus (32 i.H. - 14 d.H.) a pus ordine in haosul provocat de razboaiele civile din interiorul statului roman, precum si de razboaiele Romei din Orient. Haosul politic si economic era insotit de o grava criza morala. Viata umana era dispretuita, casatoria - profanata, placerile pamantesti puse inaintea valorilor spirituale, virtutile inlocuite de vicii. Exista insa constiinta decaderii morale a societatii mai mult decat in alte epoci. Chiar si lumea pagana greco-romana era in asteptarea unui Mantuitor care sa puna capat haosului si crizei, cum dovedeste Egloga IV adresata de poetul roman Vergilius lui Pollio, cu ocazia nasterii fiului acestuia in 40 i.H.. Nu conteaza ca Vergilius credea ca Mantuitorul va fi fiul lui Pollio, ci conteaza aceasta socanta asteptare mesianica: "Iata, sosesc vremile sfarsitului. Din nou, un sir de veacuri marete este gata sa inceapa. Dreptatea isi reia puterea. Varsta de aur reapare, un nou neam coboara din inaltul cerurilor. Datorita noului nascut, neamul de fier va face loc pe tot pamantul unui neam care se va ivi. In vremea consulatului tau, Pollio, cel ce va fi slava acestei generatii va vedea lumina zilei si vor incepe lunile marete. In vremea ta, urmele crimelor noastre, daca mai sunt, vor fi suprimate. Astfel, pamantul va fi izbavit de neincetate temeri. Copilul acesta va primi viata divina, el va privi pe eroi amestecati cu zeii si el insusi va locui in mijlocul lor. O! de s-ar lungi viata mea pana-n clipa aceea!"

Octavian, ca restaurator al pacii, ordinei si moralei a fost privit el insusi ca un salvator de populatia imperiului. In acest sens, a primit numele de Augustus in 27 i.H. adica, aproximativ "cel sacru". Criza religioasa manifestata prin decadenta religiei clasice greco-romane a fost una din cauzele aparitiei cultului imperial, practicat la inceput in rasaritul imperiului. Octavian a ingaduit cultul imperial in Orient dar nu a pretins sa fie la Roma mai mult decat primul cetatean al Republicii, forma de stat care, teoretic continua sa existe, dominata insa de singura persoana - comandant suprem al armatei (imperator) si presedinte al Senatului (principe) - cu numele sacru de Augustus. La Roma, imparatii erau zeificati numai dupa moarte, de unde si umorul negru al lui Vespasian inainte de a muri, exprimat in cuvintele: "Vai, simt ca devin zeu!" Dupa cum entuziasmul fata de Augustus s-a stins dupa moartea lui, nici cultul imparatului nu a dat imperiului religia de care avea nevoie. Apatia sau ostilitatea fata de persoana imparatului a incetinit extinderea cultului imperial in Occident. Practicarea acestui cult a devenit numai un criteriu de loialitate politica, de unde si transformarea lui intr-un motiv de conflict principal intre stat si crestini.

Desi persecuta crestinismul, Imperiul Roman, cu unitatea sa teritorial- administrativa si cu mijloacele sale de comunicatie a dat posibilitatea extinderii credintei crestine. Cea mai importana contributie originala adusa de romani civilizatiei greco-romane a fost in domeniul juridic; de aici, teologia crestina latina a extras o mare parte din termenii ei. Administratia Bisericii a fost influentata de administratia imperiului. Marea contributie a civilizatiei romane la dezvoltarea crestinismului a fost interesul ei pentru aspectul practic, moral si uman. Aceasta a dat crestinismului apusean caracterul sau pratic si simtul sau etic profund si a pus temelia pentru o psihologie umana adanca, manifestata, de pilda, in "Confesiunile" lui Augustin.

 

Societatea cosmopolitana si individualismul

In cadrul civilizatiei greco-romane s-a desavarsit trecerea de la spiritul colectivist al oraselor-state antice, la un spirit individualist si cosmopolit. Imperiul roman a mers mai departe decat Alexandru Macedon in directia unirii omenirii intr-un singur stat si o singura cultura. Pe langa aspectul pozitiv al pacii si deschiderii reciproce dintre oameni, s-a produs o criza cultural-religioasa. Viata individului nu mai era reglementata si asigurata de orasul-stat. Religia clasica se baza pe intimitatea dintre zei si comunitatea orasului-stat. Pierderea identitatii individuale a oraselor-state a facut ca vechii zei sa-si piarda identitatea. Societatea cosmopolita a dus la dezradacinarea si sentimentul de izolare al indivizilor. Reintegrarea lor in grupuri care sa le asigure din nou sentimentul de comuniune personala si religioasa s-a facut prin proliferarea cultelor de mistere.

Religiile de mistere

Religia zeilor olimpieni, asa cum se gaseste in poemele homerice, nu a fost cea cu care s-au infruntat primii crestini. Cu mult inaintea epocii elenistice, existau in Grecia, alaturi de cultele zeilor traditionali, religiile de mistere, de exemplu, misterele eleusiene, care tindeau sa inlocuiasca religia oficiala decadenta. Religiile de mistere par sa-si aiba originea in cultele neolitice ale fertilitatii. Fenomenul fertilitatii se asociaza cu moartea si reinvierea naturii vegetale in urma succesiunii anotimpurilor. Iarna, zeul murea sau numai se retragea, ca sa se intoarca la primavara. Participarea intregii naturi la moartea si viata zeului era baza pentru participarea adoratorilor la moartea si viata divinitatii. In contrast cu religiile oficiale, participarea la mistere era individuala si se baza pe initiere secreta. Initierea era un rit prin care neofitul se unea cu zeul si astfel participa la puterea divina si nemurirea zeului. Cultele de mistere se raspandeau de la un capat la altul al imperiului roman. Misterele lui Osiris si ale zeitei Isis au ajuns din Egipt pana in Spania iar cele ale lui Attis si Cybele, din Asia Mica pana la Roma. Aceste culte includeau frecvent un ospat ceremonial la care adoratorul manca trupul zeului si devenea participant la divinitatea acestuia. In Tracia, adoratorii lui Dionysos-Sabazius, din care se trage zeul greco-roman Dionysos-Bacchus, luau parte la o vanatoare rituala, terminata cu un ospat orgiastic ritual la care sfasiau si devorau trupul palpitand inca al animalului vanat, ca sa participe la viata lui Sabazius, reprezentat de victima devorata. La vechile bacchanale, scopul imbatarii cu vin era de a fi posedat de Bacchus si de a participa astfel la nemurirea lui.

Popularitatea misterelor era asa de mare, incat au concurat crestinismul. Relatia dintre cultele de mistere si crestinism a fost multa vreme neclara. Savantii de la inceputul sec. XX credeau in unitatea religiilor de mistere, pe baza unei teologii comune. Dupa ei, crestinismul ar fi preluat de la mistere credinta privind patima, moartea si invierea zeului, ritualul de initiere al botezului, ospetele rituale de impartasire si agapa, treptele ierarhice ale initierii prin ordinare si o multime fara numar de amanunte. In prezent, studiul stiintific a tras concluzia unanima ca nu a existat o teologie comuna a religiilor de mistere, cel putin in sec. I d.H. Dimpotriva, cultele de mistere se deosebeau unul de altul atat de mult, incat este greu chiar si sa se explice termenul de "religie de mister". In plus, misterele par sa fi atins dezvoltarea lor deplina abia in sec. II-III d.H., cand apar majoritatea caracteristicilor lor comune cu crestinismul. Rezulta ca asemenea caracteristici pot fi mai usor explicate ca influenta a crestinismului asupra misterelor, decat invers, cu atat mai mult cu cat, in aceasta perioada, cultele pagane incercau deja sa imite unele din caracteristicile crestinismului aflat in expansiune. Exista insa si influente superficiale ale misterelor asupra crestinismului. De exemplu, abia in jurul anului 300 d.H., nasterea lui Hristos a inceput sa fie aniversata la 25 decembrie, sub influenta unei sarbatori pagane legate de cultul lui Mithra. Data tarzie a acestor inovatii indica faptul ca misterele au atins dezvoltarea lor deplina mai tarziu de data la care crestinismul ajunsese la forma sa generala si astfel influenta lor a fost doar periferica.

 

Filosofiile mistice

Pe vremea Bisericii timpurii, filosofiile morale au fost treptat inlocuite de filosofiile mistice, a treia si ultima treapta in dezvoltarea filosofiilor pagane greco-romane. Mistica este ansamblul conceptiilor filosofico-religioase care afirma posibilitatea unei comuniuni a omului cu divinitatea si a unei cunoasteri tainice obtinute pe aceasta cale. Cuvantul mystikos (tainic) vine de la cuvantul grec mysterion i taina. Religiile de mistere si filosofiile mistice sunt deci curente mistice. De exemplu, orfismul, care a aparut in sec. VII-VI i.H. si a durat pana prin sec. V d.H. a fost si o religie de mistere si o filosofie mistica. Filosofiile mistice au fost numite si teosofii. Teosofie inseamna "cunostinta lucrurilor divine" si este o doctrina filosofica si religioasa dupa care cunostinta de Dumnezeu este revelata din natura iar omul, transformandu-se, luminat de Dumnezeu, tinde a se uni cu divinitatea. Teosofiile antice si actuale nu pun accentul pe credinta sau pe rationamente, ci pe imaginatie si sentimente. Ele afirma ca misiunea omului este sa aiba intuitia divinitatii; sustin reincarnarea sufletului, propun tehnici de meditatie, propovaduiesc datoria jertfirii de sine cu renuntarea la bunurile pamantesti. Teosofiile sunt contrare crestinismului.

Exemple de teosofii sunt azi "stiinta crestina" fondata de Mary Baker-Edy, antroposofia lui Rudolf Steiner, curentul "New Age" si altele. Filosofiile mistice din vremea Bisericii timpurii nu se prezentau ca rezultat al gandirii filosofice, ci mai mult ca o stiinta produsa misterios in om - sau teosofie revelata mistic - fiind o forma de intelepciune bazata pe o doctrina misterioasa sau tinuta secret. O asemenea filosofie a fost gnosa, care va fi tratata in legatura cu dezvoltarea teologiei crestine. Prima teologie mistica sau teosofie a fost pythagoreismul, intemeiat de Pythagora in sec. VI i.H.. Pythagoreismul a fost o religie de mistere timpurie, asociata cu filosofia, cu stiinta si cu arta. Masura si numarul erau considerate elementele care au creat lumea si i-au dat viata. Divinitatea sau sufletul panteist al universului era unitatea de masura si numar.

Neopythagoreismul

Pe vremea Imperiului Roman timpuriu se dezvolta neopythagoreismul, avand precursor pe Apollonius din Tyana (sec. I d.H.), decedat la Efes in 97 d.H., unde ar fi practicat teurghia (constrangerea lui Dumnezeu prin conjurare), magia si ascetismul, motive pentru care paganii l-au considerat superior lui Hristos. Scrierile neopitagoreice incep insa in sec. III d.H., cu "Viata lui Apollonius din Tyana" de Filostrat.

Neoplatonismul

Neoplatonismul se cristalizeaza, de asemenea, in sec. III d.H. avand la baza platonismul. Reprezentantii sai cei mai de seama au fost Plotinus si Porphyrius Chiar de la inceput, scopul neoplatonismului era sa combata crestinismul si sa fortifice paganismul, purificandu-l cu ajutorul filosofiei si al unor elemente din crestinism. Principiile neoplatonismului afirmau ca omul nu poate ajunge la adevarul absolut prin reflectie, ci doar prin revelatie divina, fiindca adevarul absolut este Dumnezeu. Revelatia se poate obtine prin teurghie dar pentru aceasta omul trebuie sa se purifice moral prin asceza si sa se pregateasca prin contemplatie sau meditatie. Pe baza revelatiei, ei aflasera ca:

Din eternitate exista un Dumnezeu Suprem, o Fiinta Suprema Absoluta, care se poate numit si Unitatea sau Binele. Din aceasta Unitate a emanat toul. Unde inceteaza emanatiile, incepe de la sine Nefiinta sau Raul, care se numeste si materie. Din Fiinta Absoluta, din Unitate, prin dezvaluirea de sine a acestei Fiinte, a purces mai intai Spiritul Absout, Ratiunea Absoluta. Aceasta dezvaluire a Fiintei Absolute, adica Spiritul Absolut, Ratiunea Absoluta, a evoluat apoi intr-o lume intreaga, spirituala si ideala, intr-o lume de idei, pecum si de spirite: zei superiori si inferiori, demoni inferiori zeilor dar superiori oamenilor, precum si intr-o lume de spirite omenesti care au cazut in lumea materiala si au primit trupuri materiale. Spiritul Absolut, Ratiunea Absoluta, printr-o noua evolutie, a produs Sufletul Cosmic din care s-a dezvoltat lumea materiala, prin aceea ca sufletul cosmic a dat materiei, in exterior, forma sau imaginea lumii ideilor si a spiritelor. Ea este lumea vizibila sau terestra. Astfel s-au nascut si oamenii care consista din trupul, dintr-un spirit numit si ratiune care a cazut din lumea spirituala in cea materiala, precum si sufletul senzorial.

Divinitatile diferitelor popoare nu ar fi zei falsi, ci fiinte reale superioare din lumea spiritelor. Zeii inferiori tin de lumea spiritelor dar stau aproape de cea vizibila: pe o treapta superioara stau zeii superiori iar mai presus de ei Zeul Suprem, Principiul Divinitatii, Fiinta Absoluta. Spiritul omului, de asemenea, este destinat a se intoarce in lumea spiritelor, ba chiar in Unitate, adica in Zeul Suprem, in Fiinta Absoluta, in Binele Absolut. Pentru a se intoarce in lumea spiritelor si a se invrednici de intuitia Unitatii, adica de contemplarea ei directa si chiar de intoarcerea in Unitate, omul trebuie sa fie pneumatic (spiritual), adica spiritul sau sa biruiasca trupul material si sufletul senzorial. Omul trebuie sa se purifice prin asceza si sa-si indrepte spiritul sau spre Dumnezeu, prin contemplatie. Atunci, spiritul omului poate obtine revelatia divinitatii prin teurghie, cateodata chiar aici pe pamant, intr-un moment de extaz (uimire, rapire), cand poate privi Unitatea, ba chiar se poate intoarce pentru moment in Unitate.

Neoplatonismul crestin

Asadar, neoplatonismul a combinat elemente iraniene, gnostice, platonice cu vrajitoria, pentru a regenera pagnismul. Un crestin sirian de la inceptul sec. VI d.H., Pseudo Dionysius Areopagitul a elaborat o sinteza intre conceptele neoplatonice ale lui Plotinus (sec III) si Proclus (sec. V). El vedea universul ca o ierarhie, al carei model ceresc se oglindea in Biserica. Trei trepte de viata spirituala: purificare, iluminare si uniune duceau la implinirea scopului omului de a fi ca Dumnezeu. Urcusul prin aceste trei trepte consta din inaintari in "necunoastere", prin lepadarea percptiilor senzoriale si rationale: iluminarea fiind printr-o raza a intunericului divin, un misticism al intunericului. Aceasta sinteza a influentat enorm teologia bizantina, pe misticii si scolasticii apuseni, pe ganditorii platonici ai Renasterii. Plotinus a fost unul din cei mai stimati filosofi in evul mediu crestin. Misticii medievali crestini din Apus eliminau uneori Biserica institutionala ca mijlocitoare intre om si divinitate, ceea ce a favorizat Reforma protestanta. Luther insusi a fost influentat de ei. Reforma protestanta a respins insa neoplatonismul crestin.