Despre tradarile nerezolvate, Iulian Porumb
In urma cu ceva vreme vorbeam despre tradarea
Apostolului Iuda. Un subiect nu foarte iubit de crestini. Interesant,
dar desi avem zilnic parte de tot felul de inconsecvente, situatii
din care nu iesim intotdeauna prea onorabil, adevarate “balbaieli”
spirituale, nu suntem totusi foarte dornici sa meditam sau sa
vorbim pe marginea subiectului tradarii. Cel putin, nu toti...
Cu toate astea, acest subiect nu este mai putin important sau
vrednic de abordat. Sa incercam putin sa intelegem conceptul.
Noul Dictionar Explicativ al limbii romane (editia electronica)
defineste tradarea astfel: “a abandona in mod perfid sau las (trecand
de partea adversa)”. Inteles asa, conceptul de tradare se poate
referi la abandonarea oricarei cauze, la renuntarea in mod nevrednic
la implinirea unei misiuni.
Revenind la Iuda, care este partea cea mai
detestabila a tradarii sale? Faptul ca L-a abandonat pe Domnul?
Si Petru a facut acelasi lucru. Faptul ca a dat bir cu fugitii?
Dar prin asta Iuda nu se deosebeste cu nimic de nici unul din
ceilalti ucenici. Toti L-au parasit, in noaptea incercarii Sale,
si au fugit ca si cand nu le-ar fi pasat catusi de putin de Invatatorul
lor. Sa fie oare faptul ca Iuda s-a gandit sa faca un ban, vanzandu-si
Mantuitorul? Sa fie faptul ca tradatorul credea ca “evlavia este
un izvor de castig” (1 Timotei 6:5)?
Ce ne-a venit astazi sa sustinem ca subiectul
tradarii merita dezbatut (pornind de la exemplul lui Iuda), si
de ce credem ca incercarea de a va atrage atentia cu un astfel
de subiect – fie si numai pentru cateva clipe – ar putea avea
o cat de minora sansa de izbanda? Pai, totul porneste de la Scriptura.
Mai precis, de la cartea Faptelor Apostolilor. In primul ei capitol,
imediat dupa ce vorbeste de implinirea fagaduintei coborarii Duhului
Sfant, de Inaltarea Domnului, de Marea Trimitere si de staruinta
in rugaciune a grupului apostolic, doctorul Luca gaseste de bine
sa abordeze subiectul delicat, neplacut si abominabil al tradarii
lui Iuda.
De ce, oare? Liderul incontestabil al grupului de ucenici, Apostolul
Petru, se ridica- intr-una din zilele premergatoare pogorarii
Duhului Sfant- ca sa faca vreo cateva afirmatii cel putin uluitoare.
In primul rand, Petru afirma ca tradarea lui Iuda s-a circumscris
unui plan divin atent elaborat- ea fiind implinirea Psalmului
69. Veti spune, bine- dar pana aici nu este nimic extrem de nou.
Stim cu totii ca Biblia a anuntat mai dinainte ca unul dintre
ucenici Il va vinde pe Domnul. Corect. Dar de unde stia Petru
ca, prin tradarea lui Iuda, se va implini Psalmul 69? Si cum i-a
venit ideea ca, in conformitate cu cerintele acelui psalm, sa
aplice solutii practice pentru umplerea rusinosului loc gol lasat
in urma prin tradarea Iudei?
Raspunsul vine tot din capitolul 1 al cartii
Faptelor Apostolilor. Petru isi luase in serios nu numai rolul
de lider al grupului de apostoli (pe care vedem bine ca il avea),
dar si pe acela de ucenic al lui Hristos. Discutiile avute cu
Domnul, dupa invierea Sa, fusesera deosebit de fructuoase pentru
Petru. Amintiti-va ca principalul obiectiv al acestor discutii
fusese Imparatia Tatalui ceresc. Asta include si aspectele legate
de intelegerea detaliata a elementelor planului divin cu privire
la toate aspectele legate de mantuire.
Nu ne putem imagina ca printre intrebarile apostolilor nu si-a
facut loc si aceea legata de dureroasa amintire a tradarii lui
Iuda. La urma urmei, Iuda era unul dintre cei mai reprezentativi
dintre ucenici.
Si nu se poate crede ca Domnul Isus lasase fara nici un raspuns
tocmai o atat de importanta intrebare. In fond, s-ar fi putut
scuza Iuda intr-un mod sau altul?
Cum aminteam deja, nu a fost el singurul
care a abandonat lupta. Petru a avut si el lepadarea sa. Ceilalti
ucenici nu au tinut sa se arate mai breji. Cel putin in noaptea
arestarii lui Isus. Scriptura aratase mai dinainte ca acest lucru
urmeaza sa se intample. Si Scriptura se implineste inevitabil.
Dar ea spusese ca va fi o noapte in care toti ucenicii isi vor
parasi Invatatorul, fara a spune ca ei nu se vor mai intoarce
niciodata la El. Anuntase mai dinainte Biblia ca unul din doisprezece
va fi un vanzator, fara a preciza identitatea lui in mod clar.
Cu alte cuvinte, Iuda nu fusese predestinat tradarii. Ar fi putut
alege si el sa se pocaiasca. De altfel, Evanghelia arata ca a
avut el o tentativa de intoarcere la Dumnezeu, nedusa insa pana
la capat. Cand a inteles ingrozitoarele consecinte ale tradarii
, Iuda s-a dus la Templu sa se rafuiasca cu patronii lui. Dar
a fost izbit in plin de recea lor indiferenta. Cand isi recunoaste
pacatul, Iuda precizeaza ca a vandut “sange nevinovat” (Matei
27:4).
“Ce ne pasa noua?” au raspuns “angajatorii”
lui. “Treaba ta”. Si l-au lasat prada disperarii nimicitoare.
Iuda a iesit mai apoi afara. Cum a facut si Petru, un pic mai
tarziu. Dar, spre deosebire de Petru, Iuda n-a mai ales sa planga
amar. Pentru el, tavalugul pierzaniei nu mai putea fi oprit. A
aruncat argintii in Templu, spune Evanghelistul Matei (capitolul
27, versetul 5)- si s-a dus sa se spanzure... Ceea ce probeaza,
o data in plus, ca este un timp pentru toate. Chiar si pentru
pocainta exista un ultim soroc, un ultim ceas.
De ce trebuia sa tina Petru cuvantarea din
capitolul 1? Pentru ca, in Imparatia lui Dumnezeu, problemele
trebuie rezolvate intotdeauna. Si nu oricum, ci numai in felul
ales de Dumnezeu. Nu foloseste nimanui sa ascunda tradarile, mari
sau mici. Ele oricum vor fi cunoscute, mai devreme sau mai tarziu.
In legatura cu Iuda, textul din Fapte 1:19 spune ca fapta lui
ajunsese cunoscuta “de toti locuitorii din Ierusalim”. Solutia
pentru problema asta nu putea fi nicidecum incercarea de musamalizare.
Asta nu ar fi aruncat o lumina prea grozava asupra Caii propovaduite
de apostoli. Ei erau chemati nu sa mimeze sfintenia, ci sa o traiasca.
Daca Iuda n-a vrut, sau n-a mai putut (in ultima clipa) sa-si
rezolve problema, ceilalti trebuiau sa o faca.
Cum se pot rezolva tradarile? Numai in modul
decis de Dumnezeu in Biblie. Mai intai, trebuie sa fim convinsi
ca orice pacat reprezinta o forma de tradare, de abandon dezonorant.
Apoi trebuie sa credem ca este absolut indezirabil sa incercam
a merge mai departe fara a rezolva pacatul, oricare ar fi el.
Trebuie sa-l marturisim, mai intai inaintea lui Dumnezeu. El este
primul afectat de orice pacat. Daca pacatul a afectat si pe aproapele
nostru, trebuie marturisit acest lucru- cu toata sinceritatea.
Al doilea pas are de-a face cu cererea iertarii. Intai de la Dumnezeu,
apoi de la aproapele afectat de actiunea noastra pacatoasa.
Un ultim pas, fara de care riscam sa stricam
totul, este abandonarea respectivului pacat. Pentru ca, la drept
vorbind, la ce foloseste sa-ti tot ceri iertare pentru un pacat
sau altul- daca tie nici nu-ti trece prin minte sa-l abandonezi,
de fapt. Sa-l lepezi, adica. Pentru a nu gusta din riscul de a
fi tu insuti lepadat de Dumnezeu...
Iulian Porumb
|
| 
| 
|