Memento mori - Aminteste-ti ca vei muri...,
Iulian Porumb
Cat
de repede trece scurtul timp alocat vietii pamantene! De fapt,
daca vrem sa recunoastem, el pare astazi a se grabi mai mult decat
alta data. Ar trebui sa ne declaram mirati? Sa suspinam ca si
cand ne aflam total depasiti de evolutiile nelinistitoare ale
vremurilor pe care le traim? Sau s-ar putea spune ca adevarata
intelepciune recomanda o cale cu mult mai buna? Daca privim vietile
noastre din perspectiva ingusta a spatio-temporalitatii in care
suntem blocati, pare ca multe sensuri posibile isi pierd din consistenta.
Intr-adevar, ce sens pare sa aiba o existenta scurta, plina- vai!-
prea adesea de framantari si necazuri, zbuciumata si strafulgerata
tot timpul de cosmarul neputintei si al indoielilor de tot felul.
Cu multa vreme in urma, intr-o gradina incredibil de minunata,
s-a intamplat ceva ce influenteaza si astazi cursul istoriei.
Primii
oameni, amagiti de teribila putere a raului, au ales sa-L sfideze
pe Dumnezeu, incalcandu-i porunca. Miza parea- pentru ei- faptul
de a deveni ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. Ispititor gand…
Asa ca nu au pregetat. Au mancat din fructul oprit, dar nu banala
le-a fost surpriza atunci cand au inteles ce anume se intamplase.
In loc sa devina ca Dumnezeu, ei s-au umplut de rusine si groaza
inaintea Celui de al carui Cuvant se indoisera. Dorisera o slava
pe care n-o meritau si pe care nu erau pregatiti sa o poarte si
iata-i tremurand de rusine si groaza prin tufisurile gradinii
in care gasisera candva atata bucurie…
Se
poate discuta mult despre ceea ce s-a intamplat atunci acolo.
Despre metodele pe care le-a folosit cel care a venit cu amagirea,
despre felul in care a reactionat Creatorul pus in fata pacatului
izvorat din nesupunere. Un lucru este cert, insa. Oamenii n-au
devenit nicidecum ca Dumnezeu. Au inceput sa inteleaga ce inseamna
raul, dar s-au trezit total neputinciosi in a-l infrunta si a-l
invinge. Si-au dat seama, prin intelepciunea care vine din experienta
dureroasa, ca nu-i deloc un lucru simplu sa devii ca Dumnezeu.
Ca pentru asta trebuie ceva mai mult decat a cunoaste binele si
raul. La ce-ti foloseste sa ai aceasta cunostinta, daca nu ai
si puterea de a face intotdeauna numai binele si niciodata raul?
Si istoria a prins a se rostogoli cu viteza, angrenand in scurgerea
ei toti urmasii celor doi nechibzuiti ai inceputurilor. Sigur,
viata a mers mai departe. Ei si-au construit un mediu de viata,
au dat nastere la copii, au muncit cautand a-si castiga existenta.
Urmasii lor au inceput chiar sa conceapa ceea ce astazi numim
civilizatie tehnica. Au inceput sa practice artele, cautand raspunsuri
pentru framantarile din sufletele lor. Dar au inceput sa guste
din plin si consecintele neascultarii si ale departarii de Cel
care ii crease. Departe de a duce o existenta spiritualizata,
ei au inceput sa guste din moarte. Cei care murisera spiritual
au inceput sa piara fizic. Sa se desparta de cei dragi spre a
se indrepta- unde, oare?
Ce
bine ar fi fost daca ar fi mancat din pomul vietii in loc de cel
al cunostintei! Pentru ca, la drept vorbind, la ce foloseste o
intelepciune care nu-L cunoaste pe Creator? Si pentru ce sa iubesti
o stiinta pe nedrept numita asa? Intr-un Univers guvernat de legea
cauzei si a efectului, oamenii au inceput sa culeaga roadele propriilor
alegeri. Si-au dat seama cat sunt de vulnerabili. Au simtit pe
pielea lor consecintele luxului de a te juca de-a Dumnezeu. De
a sta cu spatele la singura Entitate atotputernica si prietenoasa
omului. Au privit de aproape fata copiilor lor murind, au tras
pe nari praful de pusca si au simtit mirosul sangelui varsat in
prea-multele razboaie ale istoriei. Au inteles ca daca vrei sa
te faci frate cu dracu pana treci lacul, acela te asteapta la
malul celalalt pentru a stapani asupra ta… Si unii au inceput
sa cheme Numele Domnului.
Gandurile acestea li se adreseaza lor, in primul rand. Pentru
ca ei sunt aceia care au decis sa sfarme lanturile cursei. Moise,
omul lui Dumnezeu, cerea de la Creatorul sau intelepciunea de
a-si numara bine zilele. Pentru ca, medita el, la ce-ti folosesc
putinii ani ai scurtei tale vieti daca nu ai parte de sfaturile
unei inimi intelepte? Vedem- zice psalmistul- anii nostri proiectandu-se
pe fundalul istoriei cu viteza unui sunet. Si nici nu prindem
prea bine a intelege perspectiva truditei si indureratei noastre
vieti ca ne si dam seama ca noi insine zburam prin existenta-
tot mai aproape de finalul ei.
Pentru
toti aceia care au decis ca viata lor sa fie doar a Domnului,
trecerea timpului este o extrem de severa cercetare. Cat am vegheat?
Cat am cautat sa ascultam de glasului Celui care a intrat in legamant
cu noi? In ce anume ne-am gasit placerea? Cat de des ni s-a intamplat
sa ne ascundem in spatele scuzei ca Domnul ne-a blestemat la truda
si sudoare pe acest pamant? Esenta acestui rationament este ca,
din moment ce ne-a condamnat la munca trudnica pentru castigarea
existentei, Creatorul ar trebui sa accepte lipsa implicarii noastre
in interesele Imparatiei Sale. Asa sa fie? Nu cumva Acela a mai
spus si ca, daca vom cauta mai intai Imparatia si neprihanirea
care sunt ale Sale, toate (retineti, va rog) toate ne vor fi date
pe deasupra? Nu spune tot Scriptura: "Degeaba va sculati
de dimineata si va culcati tirziu, ca sa mancati o paine castigata
cu durere; caci prea iubitilor Lui El le da paine ca in somn"
(Psalmul 127:2)?
Este oare cazul sa recunoastem, impreuna cu Sfantul Pavel, ca-
indiferent de imprejurare- trebuie sa consideram ca intelept postulatul
"Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti
mincinosi" (Romani 3:4)?
Va
lasam sa decideti singuri. Un lucru este sigur. Omenirea, oricat
de putin constienta ar parea de acest lucru, se indreapta spre
ultimul act al indureratei dar si minunatei piese pe care o traieste.
Undeva, in culise, se aud pasii Marelui Regizor. El vine, vine
sa judece pamantul pe care suntem doar chiriasi. N-are rost sa
ne facem mari sperante in legatura cu viitorul pamantesc. Oricat
de multe vise ne-am lega de el, Proprietarul are planuri serioase
de sistematizare. Si vrea sa-i includa in aceste planuri doar
pe aceia care doresc a-si pune inima, ca Daniel Sfantul in vechime,
sa inteleaga si sa se smereasca inaintea Dumnezeului lor. Sa intelegi
inseamna sa traiesti aventura cunoasterii nu cu urechea plecata
la soapta sarpelui, ci cu genunchii plecati inaintea Aceluia care
a trimis pe Fiul Sau pe pamantul celor vii ca sa piara blestemat
si insangerat in atarnarea pe lemn, dispretuit si parasit de poporul
sau, impovarat si apasat de pacatele omenirii, insingurat si abandonat
de Tatal Universului…
Un
singur lucru mai ramane de facut dupa ce am inteles ce ne cere
noua Dumnezeu. Sa ne smerim inaintea Lui. Adica sa incepem sa
practicam tot ceea ce El ne-a descoperit. Pentru ca, intr-adevar,
este o diferenta colosala intre a cunoaste Calea si a merge pe
ea…
Iulian PORUMB
|
| 
| 
|