I. Etapele cresterii
Se pot distinge in istoria Bisericii timpurii sase faze in cursul secolelor II-III d.H.:
* 90 - 140 - Perioada Parintilor apostolici. Persecutia sub Traian.
* 140 - 180 - Perioada primilor apologeti (mai ales Iustin) si a gnosticilor cei mai de seama. Persecutia sub Marcus Aurelius.
* 180 - 220 - Perioada reactiei contra gnosticismului. Reactia montanista. Tertullian. Reactia ortodoxa - Ireneu. Scoala catehetica.
Persecutia sub Septimius Severus.
* 220 - 270 - Perioada de intarire a autoritatii clericale. Hypolit, Origenes Cyprian, Dionysios din Alexandria. Controversa antitrinitara. Persecutiile sub Decius si Valerian (250, 258).
* 270 - 304 - Perioada de toleranta relativa si crestere rapida
* 304 - 324 - Ultimele persecutii. Libertatea credintei.

II. Trasaturi generale
Perioada 90-324 d.H. a fost pentru Biserica o epoca de lupta. Biserica a fost atacata din afara de persecutiile anticrestine si de polemica anticrestina. Prin martirii si apologetii ei, Biserica a castigat o victorie completa. In interior, Biserica a fost atacata de erezii dar a iesit invingatoare: adevarul crestin a fost aparat cu succes in diferitele controverse. Biserica a stiut mai putin sa discearna primejdiile clericalismului si formalismului. Au existat proteste impotriva acestor tendinte dar protestele au ramas zadarnice. Cu toate acestea, crestinismul din sec. II-III d.H. nu poate fi facut raspunzator de toate excesele de mai tarziu ale clericalismului, a caror origine se intalneste mai mult in perioadele urmatoare.

Mai ales, nu trebuie sa se uite ca au fost putine perioade in care Satan sa se inversuneze atat de tare contra Bisericii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mostenirea apostolica a fost pastrata si transmisa mai departe. Perioada bisericii catolice primare a fost foarte periculoasa: succesiunea vietii crestine putea fi sfaramata. Exista o succesiune a vietii crestine care a inceput de la Isus si apostolii lui, a trecut peste 60 de generatii si a ajuns pana la noi. Continuitatea vietii crestine bazate pe Scriptura a asigurat cresterea Bisericii in toate epocile. Cele mai importante realizari ale Bisericii timpurii in sec. II-III sunt legate de Noul Testament. In primul rand, s-a pus problema alcatuirii canonului Noului Testament, pentru a defini izvorul si principiile credintei . In al doulea rand s-a pus problema formularii regulilor de credinta: canonul sau regula credintei si marturisile de credinta sau crezurile baptismale. In paralel cu acestea doua a fost definita structura Bisericii si a cultului.

III. Alcatuirea Canonului N.T.
Exemplul canonului VT a incurajat culegerea treptata a unei liste de scrieri crestine care sa constituie standardul sau regula bisericilor. Cuvantul grecesc "canon" inseamna "nuia care masoara". Acestea erau cartile citite in mod public in adunari si privite ca avand o autoritate speciala. Epistolele lui Pavel au fost stranse laolalta cel mai devreme, probabil, pe la sfarsitul sec. I d.H.. Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu, Luca) au fost grupate impreuna la mjlocul sec II d.H.. Evanghelia dupa Ioan, care prezenta interes mai ales pentru gnostici si mai tarziu pentru montanisti, a fost tratata cu oarecare rezerva si a durat mai mult pana sa fie acceptata.

Se crede, in general, ca Marcion a publicat prima lista-canon oficiala pe la 140 d.H.. Acest canon eretic consta din Evanghelia dupa Luca "purificata" si din 10 epistole ale lui Pavel (fara scrisorile pastorale). Aceasta culegere restransa, impreuna cu folosirea de catre gnostici a propriilor lor evanghelii si apocalipse, purtand in mod inselator nume apostolice, a sfidat Biserica. A existat, de asemenea, teama ca montanistii vor pretinde statutul de Scriptura pentru mesajele lor profetice. Probabil ca aparitia cea mai timpurie a "Noului Legamant al Evangheliei", reprezentand un corp de scrieri, se gaseste la un scriitor antimontanist spre sfarsitul sec. II d.H. Spre sfarsitul sec. II d.H., scriitorii crestini au simtit ca este vital sa se pronunte care carti sunt acceptate de Biserica. Ireneu nu avea nici o indoiala ca puteau fi numai patru Evanghelii, nici mai mult, nici mai putin. Asa-numitul "Canon Muratori" reprezenta cuprinsul Noului Testament folosit in biserica din Roma pe la 200 d.H.. Acest canon inregistra cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 13 epistole ale lui Pavel, Iacov, 1 Ioan, 2 Ioan, Iuda, Apocalipsa lui Ioan. In mod surprinzator, lipsea Epistola catre evrei care fusese mult folosita de primul parinte apostolic, Clement din Roma, cu un secol inainte. Mai erau incluse, in mod gresit in canon "Intelepciunea lui Solomon" (o apocrifa a VT) si, cu rezerve, asa-zisa "Apocalipsa a lui Petru". Pentru a fi folosit in cultul particular dar nu si in cel public, se recomanda "Pastorul " de Hermas (poate Hermas din Rom. 16:14).

La inceputul sec. III d.H., se ajunsese la un consens in toata Biserica, privind continutul principal al canonului NT. Numai cateva carti continuau sa fie disputate. Epistola catre evrei nu era acceptata in Occident, posibil din cauza ca indoielile asupra autorului erau insotite de folosinta montanista a capitolului 6. Apocalipsa era nepopulara in Rasarit, fiindca sprijinea idei mileniste. Noul Testament folosit de Origenes, spre jumatatea sec. II d.H., cuprindea: Cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, cele 13 Epistole pauline, 1 Petru, 1 Ioan, Apocalipsa lui Ioan. Origenes considera controversate urmatoarele carti: Evrei, Iacov, 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda, "Pastorul" lui Hermas, Epistola lui Barnaba, Didahia, Evanghelia evreilor (adaugiri la Evangheliile canonice pentru a cuprinde, chipurile, cuvintele lui Isus, aparute pe la 100 d.H.). Eusebiu din Cesareea rezuma situatia la inceputul sec. IV d.H.. Cartile ramase in disputa erau Iacov, 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda. Ele erau totusi recunoscute de majoritatea membrilor bisericilor. Eusebiu aseza Apocalipsa lui Ioan impreuna cu cartile nedisputate dar stia ca paternitatea ei era nesigura iar continutul ei nu era bine primit de unii. Eusebiu excludea din NT "Pastorul" lui Hermas, Epistola lui Barnaba, Apocalipsa lui Petru (viziuni ale cerului si iadului care ar fi fost date lui Petru), Faptele lui Petru (o poveste de dragoste a fiicei lui Petru, conflictul cu Simon Magul, legenda "Qua Vadis?" - toate de la sfarsitul sec. II d.H.), Didahia.

IV. Marturisirea principiilor de credinta
Credintele crestine de baza au fost numite, spre sfarsitul sec. II si inceputul sec. III d.H., Canonul sau Regula de credinta. Dupa Origenes, aceste principii de credinta reprezentau "invatatura Bisericii, pastrata nealterata si transmisa din generatie in generatie, prin succesiune neintrerupta de la apostoli." In realitate, Canonul credintei reprezenta ceea ce anumiti teologi sau anumite biserici sustineau (mai ales impotriva ereticilor insa si pentru noii convertiti), ca este mesajul central al Scripturii. Canonul sau Regula de credinta a fost cunoscut sub mai multe nume: "credinta", "traditia", "propovaduirea", si "canonul (Regula, Principiile) credintei." El pretindea ca reprezinta o "traditie apostolica de invatatura" si chiar s-a apelat la el in disputa privind Pastele crestin.

Ireneu a fost primul scriitor care a inregistrat un Canon (sau Regula) de Credinta, identificabil in mod clar. Continutul sau, de la sfarsitul sec. II d.H. afirma: "aceasta credinta: intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atotputernic, care a facut cerurile si pamantul si marile si toate lucrurile care sunt in ele; si intr-Unul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a facut trup pentru mantuirea noastra; si in Sfantul Duh, care a facut cunoscut prin profeti planul mantuirii si venirea si nasterea dintr-o fecioara si patimirea si invierea din morti si inaltarea la cer in trup a iubitului Hristos Isus Domnul nostru si aratarea lui viitoare din cer in slava Tatalui, ca sa adune toate lucrurile si sa inalte din nou orice trup din intregul neam omenesc." Acest canon este in mod clar antiagnostic. El scoate in evidenta "inaltarea in trup" si se refera la ideea caracteristica a lui Ireneu, privind "insumarea" in Hristos a tuturor raporturilor lui Dumnezeu cu omenirea. Alte versiuni ale Canonului credintei oglindesc nu doar batalia cu gnosticii si cu ceilalti eretici, ci si preocuparile personale ale redactorilor acestor principii. Astfel, montanistul Tertullian descria pe larg "Sfantul Duh, Paracletul, Cel care sfinteste credinta celor care cred in Tatal, Fiul si Sfantul Duh". Speculativul Origenes, nu numai ca include in Canonul credintei paragrafe asupra sufletului, vointei libere, diavolilor si ingerilor, ci pretinde si ca apostolii au lasat multe alte lucruri "ca sa fie cercetate de aceia care sunt potriviti ca sa primeasca darurile mai inalte ale Duhului".

Insa Regula sau Principiile credintei nu era un crez cu formularea fixa. Crezurile fixe s-au dezvoltat mai ales in contextul botezului si constau la inceput din intrebari si raspunsuri. Desi, mai intai, noii crestini erau adesea botezati numai in numele lui Hristos, curand a devenit model sa fie botezati in numele Trinitatii. In timpul lui Iustin, pe la 150 d.H., la Roma, cei ce erau botezati raspundeau la intrebari despre credinta lor in:
- "Dumnezeu si Domnul universului";
- "Isus Hristos care a fost rastignit in timpul lui Pontius Pilat";
- "Sfantul Duh care prin profeti a prevestit toate lucrurile despre Isus".

Relatarea lui Hippolit despre botezul la Roma la inceputul sec. III d.H. este foarte importanta:
"Cand persoana care este botezata coboara in apa, cel ce o boteaza, punandu-si mana pe ea va zice:
- Crezi in Dumnezeu, Tatal Atotputernic?
Iar persoana care este botezata va raspunde:
- Cred. Atunci, tinandu-si mana pe capul ei, o va boteza o data.
Iar apoi (botezatorul) va zice:
- Crezi in Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut prin Duhul Sfant din fecioara Maria si a fost rastignit in timpul lui Pontius Pilat si a murit si a fost inmormantat si S-a ridicat iarasi, a treia zi, viu din morti si S-a inaltat si a sezut la dreapta Tatalui si va veni sa judece viii si mortii?
Iar cand persoana botezata zice "Cred", este botezata din nou.
Si iarasi (botezatorul) zice:
- Crezi in Sfantul Duh, in Sfanta Biserica si in invierea mortilor?

Persoana care este botezata va zice "Cred" iar apoi este botezata a treia oara."
Si alte puncte de credinta aveau sa fie atasate la a treia intrebare, care uneori mentiona "iertarea pacatelor". In plus, intrebarea despre Hristos s-a extins considerabil, probabil sub influenta Canonului credintei, ca sa descopere si sa excluda pe gnostici si pe eretici. Desi in forma de intrebari si raspunsuri, Crezul roman vechi al lui Hippolytus, de la circa 200 d.H., este cea mai timpurie paralela apropiata de Crezu apostolilor, care nu are legatura directa cu apostolii si al carui text exact cel mai timpuriu dateaza de pe la circa 400 d.H.
Crezuri in forma de declaratii ("Eu cred ...") s-au dezvoltat de pe la jumatatea sec. III d.H., prin adaptatea intrebarilor si raspunsurilor. Ele erau la inceput folosite in stadiile finale ale instruirii convertitilor, anterior botezului. Cel mai timpuriu exemplu clar este Crezul bisericii din Cesareea, din Palestina.

V. Definirea cultului si a slujitorilor lui
Treptat, crestinii si-au standardizat cultul si au dat proeminenta Cinei Domnului, ca punct central al slujbei bisericesti. De la timpul lui Iustin Martirul (circa 150 d.H.), pana la Athanasius (circa 350 d.H.), trei descrieri mai importante ofera noi dovezi. "Apologia intai" a lui Iustin, scrisa pe la 150 d.H., contine ce s-a numit "cea mai veche descriere sistematica a cultului duminical", bazata pe practicile din biserica din Roma de la acea vreme. In zilele lui Iustin, cultul crestin devenea tot mai eclesiastic prin lepadarea elementelor sale iudaice, desi cadrul era inca modelat dupa acela al synagogii. Atmosfera casnica a ospatului pascal evreiesc ceda calea ceremoniei si un nou vocabular a fost introdus, ca sa dea cultului un caracter mai nepamantean, chiar transcendent. Pentru Iustin, actul comuniunii (sau impartasirii) era o pomenire a patimilor lui Hristos. Elementele painii si vinului, pentru care fusesera aduse multumiri, hraneau prin asimilarea lor vietile crestinilor, un gand derivat din Ioan 6. Aceasta idee avea un rol crescand in explicatiile date euharistiei (impartasaniei), ca o partasie sacramentala (sfintita, avand caracter de taina bisericeasca) cu viata divina. Iustin si Ireneu fac poate aluzie la o rugaciune speciala, numita mai tarziu epiclesis, care facea apel la Cuvantul divin sa se apropie de paine si vin. Nu este de mirare ca, mai ales printre gnostici, au inceput sa iasa la suprafata idei magice despre natura elementelor sfintite (sau consacrate). |i Ireneu scrie despre "altarul din ceruri" catre care erau indreptate rugaciunea si ofrandele (panea si vinul).

Marturia lui Iustin este importanta si pentru alte motive. Ea descrie cadrul lecturilor din Scriptura, incluzand "insemnarile de calatorie" ale apostolilor (adica Evangheliile N.T.), expunerea rostita de conducatorul bisericii care prezida serviciul (prin urmare, predica rostita de el), rugaciunile pentru tot poporul, aduse stand in picioare, si "sarutarea pacii". Acest "serviciu al cuvantului" (cum a fost numit mai tarziu), conducea la euharistie, cand painea si vinul erau prezentate conducatorului, care aducea o rugaciune improvizata de multumire, pe care adunarea o intarea cu "Amin". Diaconii inmanau painea si vinul catre toti cei prezenti si se ingrijeau sa fie trimise si acelor credinciosi care lipseau. Se facea o colecta stransa de conducator si impartita apoi celor in nevoie.

In mod clar, ceea ce a ajuns sa fie considerat drept un serviciu de cult se fixase deja, mai mult sau putin, in vremea lui Iustin Martirul. Curand a devenit limpede, cum da de inteles Origenes, ca prima parte a serviciului era deschisa convertitilor aflati sub instruire si, probabil, celor interesati, insa partea a doua se restangea la participantii botezati. Aceasta deosebire a devenit model, cu o clara linie despartitoare intre cele doua parti, in special in "Constitutiile apostolice" syriace, iar mai tarziu in scrierile lui Ioan Chrysostoma. "Traditia apostolica" a lui Hippolytus, datata de obicei pe la 215 d.H., contine o relatare foarte completa a hirotonirii si ordinarii conducatorilor bisericii. Ea include si informatii foarte interesante despre botez. La serviciul de Cina a Domnului, rugaciunea prin care Duhul Sfant era chemat peste pane si vin era pentru crestinii care prezentau elementele Cinei si mai putin pentru elemente. Episcopul care isi punea mainile peste paine si vin trebuia sa faca asa impreuna "cu toti presbiterii" care aveau partasie cu el. Actul implica limpede atat pe episcopi, cat si pe presbiteri, deci caracterul sacerdotal al episcopului, ca aducator de jertfa pretioasa nu era inca bine precizat.

Despre alegerea slujitorilor cultului, citim in "Didahia" (sec. II d.H.): "Numiti pentru voi insiva, deci, episcopi si diaconi demni de Domnul, barbati care sunt blajini iar nu iubitori de bani, oameni sinceri si incercati, deoarece ei, de asemenea, indeplinesc pentru voi slujba de profeti si invatatori. Asa ca nu-i dispretuiti; ei sunt barbati onorabili printre voi, impreuna cu proorocii si invatatorii." Modelul apostolic nu concepe, deci, pe slujitorii cultului ca pe niste preoti aducatori de jertfe, cum aveau sa fie conceputi in sec. III d.H.. In schimb, slujba de invatator, bazata pe rolul substantial al predicii si cea de profet, bazata pe lucrarea Duhului Sfant in biserica vor fi uitate treptat, covarsite de formalism si clericalism.