Criza identitatii neoprotestante in istorie

BISERICA CRESTINA BAPTISTA
vazuta de altii…

Cateva zeci de pagini de internet gazduiesc referinte si articole - uneori obiective, alteori mai mult decat tendentioase - cu privire la bisericile evanghelice. Din acest motiv, www.biserici.ro a decis sa prezinte in aceasta rubrica un grupaj de articole de acest gen. Intentia este de a face cunoscut modul in care membri sau reprezentanti ai altor culte sau institutii au inteles sa descrie si sa prezinte bisericile neoprotestante. Subliniem ca urmatoarele articole nu reprezinta punctul de vedere exprimat de www.biserici.ro ci doar descrieri mai mult sau mai putin oficiciale lansate de alte culte sau institutii pe internet.

MINISTERUL CULTURII SI CULTELOR despre…
BISERICA CRESTINA BAPTISTA…

Baptistii s-au conturat ca o miscare crestina in perioada imediat urmatoare reformei protestante din Europa de Apus, inceputa de Martin Luther. Prima biserica baptista s-a format in 1611 la Amsterdam (Olanda), dintr-un grup de imigranti englezi condusi de pastorul John Smith.
Biserica Baptista din Romania si in special adunarile baptiste din Transilvania datoreaza o mare parte din mostenirea lor miscarii anabaptiste care a traversat Europa pana catre secolul XVIII. Supuse la tot felul de prigoane de-a lungul timpurilor, comunitatile anabaptiste au supravietuit pe aceste meleaguri pana in 1762, cand majoritatea au emigrat in Rusia din cauza oprimarii din timpul imparatesei Austriei Mariei Tereza (1740-1780).
Inceputurile baptiste moderne dateaza de la mijlocul secolului XIX. In anul 1856, o familie de imigranti germani infiinteaza la Bucuresti prima biserica baptista cu credinciosi germani. Un al doilea inceput baptist, independent de primul, a fost prin imigrantii baptisti rusi, in special cei din Ucraina de Sud. Ei au ajuns in Dobrogea, in 1862, si au infiintat o biserica baptista la Cataloi, astazi sat al comunei Frecatei din judetul Tulcea. Apoi, prin misiunea unui evanghelist baptist din Bucuresti, in 1870, s-a infiintat biserica baptista din Tulcea.
In Transilvania credinta baptista a patruns prin activitatea unor misionari germani. In anul 1874 se deschide o biserica baptista maghiara in Salonta (judetul Bihor). Incepand din 1881, bisericile baptiste s-au raspandit in Bihor, in zona Aradului si a podisul Somesan. Zonele acestea au si astazi cea mai mare concentrare de baptisti din Romania. De aici, ei s-au raspandit in aproape toate judetele tarii. Constituirea Uniunii Baptiste din Romania a avut loc dupa 1918, in urma formarii Romaniei Mari.
Dupa 1918, numarul credinciosilor baptisti sporeste continuu. Astfel, dupa datele cultului, in anul 1922 erau 22.228 de membri (botezati si apartinatori), iar recensamantul din anul 1930 a evidentiat existenta a 60.562 credinciosi baptisti. In anul 1942 (dupa datele cultului) erau 93.842 membri.
Legea pentru regimul general al cultelor din anul 1928 prevede la art.53 recunoasterea drepturilor comunitatii baptiste acordate acesteia prin jurnalul (hotararea) Consiliului de Ministri nr. 2680 din 21 noiembrie 1927. Insa reglementarile ulterioare au inrautatit regimul juridic al cultelor evanghelice. In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile 927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala.
Prin decretul Prezidiului Marii Adunari Nationale nr. 1203/14 noiembrie 1948, a fost aprobat Statutul Cultului Baptist. Statutul a fost refacut dupa decembrie 1989, fara a fi supus aprobarii statului.
Ceea ce ii distinge pe baptisti de ceilalti protestanti este credinta lor ca botezul nu trebuie administrat copiilor mici, iar fiecare individ trebuie sa fie liber sa decida pentru sine ce credinta adopta.
Pentru baptisti biserica nu este un teritoriu, o parohie, in care locuitorii acesteia sunt adoptati ca membri prin diferite ritualuri. Ea este adunarea voluntara a celor care au ales personal ca Mantuitor si Domn pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu; ei se aduna impreuna pentru a se inchina lui Dumnezeu, pentru a se zidi duhovniceste, pentru a colabora la propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu si a pastra curata credinta si invatatura crestina.
Baptistii cred in ceea ce numesc "preotia tuturor credinciosilor". Ei cred ca fiecare credincios are intrare libera la Dumnezeu prin singura mediere a lui Iisus Hristos si are comuniune personala cu Dumnezeu fara medierea unui preot sau a unui sfant. De aceea, bisericile baptiste nu au preoti, ci sunt conduse de pastori.
Biserica baptista practica doua ritualuri : botezul si Cina Domnului, acestea avand doar o semnificatie simbolica. Credinciosii baptisti sarbatoresc ziua intai a saptamanii -duminica - ziua invierii Domnului Iisus Hristos.
Baptistii nu accepta deciziile sinoadelor din primele secole si alte scrieri din acea vreme ca avand putere de lege. Singura lor autoritate in materie de credinta si de viata spirituala este Biblia sau Sfanta Scriptura.
In bisericile baptiste accentul se pune pe studierea Bibliei, cant si rugaciune. Un loc central in slujba bisericeasca il are predica; rolul ei este de a explica si de a da indrumari credinciosilor pentru viata spirituala si pentru trairea morala. Fiecare credincios baptist este indrumat sa studieze zilnic Biblia, sa-si dezvolte viata de comuniune cu Dumnezeu, aplicand in viata sa de fiecare zi principiile pe care le gaseste in Biblie.
Biserica baptista este separata de stat si se autofinanteaza.
Baptistii nu au o ierarhie conducatoare. Bisericile locale sunt autonome si se asociaza voluntar intr-o uniune baptista pentru reprezentare in fata autoritatilor si pentru actiuni in folosul tuturor bisericilor si societatii. Din ea fac parte, alaturi de bisericile baptiste si alte institutii si organizatii. Uniunea reprezinta interesele generale ale bisericilor baptiste, le slujeste si le acorda asistenta, elaborand indrumari pentru liniile generale de dezvoltare a bisericilor si a activitatilor din cadrul propriu. Ea hotaraste asupra problemelor doctrinare si principiale si poate exclude din cadrul ei biserici si alte organizatii care s-au abatut de la doctrina baptista.
O alta forma de organizare este comunitatea baptista, care grupeaza bisericile baptiste pe criterii teritoriale in vederea colaborarii si sprijinului reciproc, ca si pentru reprezentare in raporturile lor cu autoritatile locale. In Romania sunt la ora actuala 12 comunitati : Arad, Bacau, Braila, Bucuresti, Cluj, Constanta, Oradea, Sebis (judetul Arad), Sibiu, Suceava, Timisoara si Craiova. Functioneaza si o comunitate neteritoriala pentru credinciosii maghiari (circa 13.000).
In prezent, in Romania cei aproape 110.000 credinciosi baptisti dispun de 1.523 biserici, slujite de 373 pastori. Pregatirea pastorilor se face in cadrul Institutelor Teologice Universitare de la Bucuresti si Oradea, integrate in universitatile de stat respective. In cadrul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti s-a infiintat o sectie la Cluj-Napoca. S-au infiintat si sapte seminarii liceale la Bucuresti, Oradea, Arad, Timisoara, Cluj, Resita si Sibiu, integrate invatamantului de stat. Sunt si trei scoli postliceale sanitare.
Uniunea Baptista din Romania editeaza revista "Crestinul - Azi", care are aparitii lunare, precum si lucrari teologice si pentru slujba religioasa.
Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania este afiliata organizatiilor baptiste internationale : Federatia Baptista Europeana si Alianta Mondiala Baptista, care grupeaza 141.000 biserici baptiste, insumand 36,8 milioane credinciosi.

Acest articol a aparut in www.ortho-logia.com

Criza identitatii neoprotestante in istorie

Un student al lui Hegel: "Domnule profesor, ce se intampla daca faptele istoriei infirma teoria dumneavoastra?"
Hegel: "Cu atat mai rau pentru fapte."

Pentru cei mai multi neoprotestanti istoria Bisericii se imparte in doua perioade: epoca apostolica si epoca de dupa Reforma. Ce s-a intamplat intre aceste doua perioade ramane in spatele unei perdele pe care putini neoprotestanti sunt interesati sau indraznesc sa o dea la o parte. Cei mai multi traiesc un crestinism anistoric, inspirat fie din propriile lor interpretari ale Scripturii, fie din experientele emotionale pe care le-au cunoscut in adunarile lor. Ca baptist am fost invatat ca noi, baptistii, practicam un crestinism autentic, asa cum a fost lasat de Hristos si de Apostoli si ca noi suntem cei care ne-am intors la invataturile biblice dupa secole de rataciri. Baza credintei noastre era presupusa a fi doar Biblia, divortata de istoria si de Traditia Bisericii, in conformitate cu invatatura protestanta despre Sola Scriptura.
In contrast cu aceasta atitudine, ortodocsii se refera adesea la istoria Bisericii. Orice carte de introducere in Ortodoxie mentioneaza nu doar epoca apostolica, ci si marile controverse dogmatice din primele secole, consiliile ecumenice, miscarea monastica sau extinderea crestinismului in primul mileniu. Credinciosii ortodocsi aud la fiecare slujba numele unor sfinti sau martiri care au trait sau murit pentru Hristos incepand din primul veac pana in zilele noastre. Ei sarbatoresc evenimente legate de istoria Bisericii cum ar fi Duminica Ortodoxiei (legata de al Saptelea Sinod Ecumenic) sau Duminica parintilor sinoadelor. La slujbele din zilele dedicate anumitor sfinti se citeste un mic pasaj privitor la viata lor. Crestinul ortodox dobandeste astfel constiinta unei continuitati si a unei comuniuni cu sfintii tuturor veacurilor.
Istoria Bisericii este e fapt continuarea Faptelor Apostolilor si ne invata tot atat de mult ca si aceasta carte a Noului Testament. Din istoria Bisericii invatam pericolele la care au fost expusi crestinii, atat dinauntru cat si din afara, invatam care era credinta lor si, prin urmare, care sunt invataturile ce trebuie tinute ca sa ne ferim de erezii sau schisme. In istoria Bisericii gasim exemple de culmi de viata si spiritualitate, exemple de sfinti care au biruit ispitele si neputintele firii, de martiri care I-au fost credinciosi lui Hristos pana la moarte, de nebuni pentru Hristos, de crestini care au parasit placerile si slava lumii pentru o viata de post si rugaciune.
Motivul pentru care neoprotestantii evita sau ocolesc acest subiect este acela ca un cercetator nepartinitor al istoriei Bisericii descopera ca Biserica primului mileniu, sau chiar a primelor secole dupa apostoli era asemanatoare sau chiar identica cu Biserica Ortodoxa, asa cum o cunoastem in zilele noastre. Aceasta observatie ii pune pe neoprotestanti in defensiva si ii obliga sa explice si sa justifice diferentele cu Biserica istorica.
In general, expunerea istoriei Bisericii de catre neoprotestanti cuprinde urmatoarele puncte:
· Perioada apostolica a fost prima perioada de inceput a Bisericii si de extindere a crestinismului in lume. In ciuda unor framantari locale, Biserica "primara" era o Biserica curata pe care o putem lua ca model.
· Biserica a trecut apoi prin epoca persecutiilor, care a durat pana la edictul de la Milan al lui Constantin prin care s-a dat libertate credintei crestine.
· Constantin a folosit Biserica pentru interesele lui politice. Astfel Biserica a ajuns sa fie aservita statului.
· In timpul lui Constantin si dupa el milioane de oameni au fost fortati sa intre in Biserica. Acestia erau crestini doar cu numele si au adus in Biserica "aspectele pagane" pe care le vedem astazi in Biserica Ortodoxa: icoanele, cinstea data Mariei, ierarhia bisericeasca, etc.
· In al doilea mileniu au aparut o serie de reformatori care au incercat sa readuca Biserica pe fagasul cel bun, dar care au fost excomunicati sau chiar omorati de "biserica oficiala".
· Reforma a reusit in cele din urma prin Luther, care "din pacate" nu a dus-o destul de departe.
· Neoprotestantii au dus Reforma pana la ultimele ei consecintele Biblice.
· Neoprotestantii (evanghelicii) de astazi practica din nou invataturile Bisericii primare, in timp ce Biserica Ortodoxa si cea Catolica au ramas cu obiceiurile pagane insusite dupa Constantin.

Exista desigur mici variatii de la un autor la altul, de la un predicator la altul sau de la o confesiune la alta. In general, manualele de Istorie a Bisericii editate de neoprotestanti sunt mai elaborate si mai nuantate, cu toate ca cele mai multe contin aceeasi teorie a coruperii Bisericii dupa Constantin. Spre marea uimire a neoprotestantilor, Constantin si mama lui Elena sunt considerati sfinti in Biserica Ortodoxa. Mai mult decat atat, lui Constantin i se mai da si titlul de "Cel de o seama cu Apostolii". Dar cum ar putea fi considerat sfant cel care a stricat Biserica? Ortodocsii nu recunosc aceasta "stricare" a Bisericii si observa ca actele lui Constantin au dus la o explozie a crestinismului in intreaga lume antica. Probabil mai multi au ajuns sa-l cunoasca pe Hristos si sa fie mantuiti datorita lui Constantin decat datorita oricarui alt om in istorie.
Teoria coruperii Bisericii in primele veacuri ne lasa cu doua mari intrebari:
1. Cum a fost posibil sa se corupa atat de rapid aceeasi Biserica care a rezistat atat persecutiilor cat si asalturilor eretice? Explicatia dupa care Biserica a fost corupta prin simplul fapt ca a primit libertate si a fost favorizata de catre stat pare a fi neverosimila. In primul rand, majoritatea practicilor Bisericii pe care protestantii le resping au aparut inainte de decretul lui Constantin. In al doilea rand, teoria coruperii dupa Constantin contine presupunerea ca libertatea si acceptarea sociala a Bisericii duce in mod necesar la rapida ei corupere. Daca ar fi asa, ne-am astepta sa vedem acelasi fenomen si in alte perioade ale istoriei. In particular, aceeasi "legitate" istorica s-ar aplica si confesiunilor protestante. Daca Biserica primara s-a corupt intr-o singura generatie, de ce nu s-ar fi stricat in acelasi fel confesiunile moderne? Ne-am astepta ca baptistii care au fost liberi si chiar favorizati social si cultural in Statele Unite sa sufere acelasi proces de paganizare.
2. Cum a fost posibil ca Trupul lui Hristos sa fie "mort", "corupt" sau "pagan" timp de 1200 de ani din istoria lui de 2000 de ani? Hristos i-a spus lui Petru: "... pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui." (Matei 16:18). Teoria coruperii Bisericii contrazice in mod direct cuvintele Mantuitorului. Conform acestei teorii, Biserica lui Hristos a suferit un lamentabil esec din care a fost salvata doar de aparitia confesiunilor neoprotestante moderne.
In timp ce Biserica a suferit perioade de boli si slabiciuni, este cu totul gresit sa presupunem ca a fost "moarta" in majoritatea istoriei ei. Unii neoprotestanti cauta explicatii si justificari in aceasta privinta, explicatii la care vom reveni in aceasta lucrare. Ma voi opri aici asupra a patru autori neoprotestanti care ilustreaza acest efort neoprotestant de a raspunde intrebarilor de mai sus.

Vali Nutu: "Decadenta si declinul Bisericii"
(http://crestin.ro/)
Articolul lui Vali Nutu nu ridica pretentii de competenta academica, dar este ilustrativ pentru felul rapid si superficial in care se explica "decaderea" Bisericii. Articolul este reprezentativ pentru ca insumeaza aproape intreaga informatie pe care un neoprotestant de rand o are cu privire la istoria Bisericii. Autorul delimiteaza epoca progresului Bisericii de pana la Constantin si trece imediat la observarea "devierilor.
Biserica Crestina, din perioada apostolilor si pana la Reforma, a fost mai intai biruitoare, in ciuda persecutiilor, dar apoi, incepand cu sec.IV a cunoscut o perioada de decadenta si declin, care s-a accentuat cu trecerea timpului. Prima deviere observata de Vali Nutu este practicarea magiei! Una din devierile timpurii de la invadaturile Noului Testament a fost supozitia ca actele de cult contin puteri magice si sunt mijloace prin care se obtine mantuirea.
Acuzatia de magie este de obicei facuta pentru consumul publicului needucat, si nu apare in lucrarile cu un minim de standard academic. O simpla analiza ar duce la abandonarea acestei acuzatii. Din pacate multi neoprotestanti o accepta fara o reflectie ulterioara. Este o acuzatie la fel de nefondata ca aceea din primele veacuri, in care crestinii erau acuzati de canibalism pentru ca se impartaseau cu Trupul si Sangele Mantuitorului.
Botezul, in decursul timpului, a ajuns sa fie vazut ca un instrument de regenerare iar participarea la impartasanie ca un mijloc de obtinere a iertarii pacatelor savarsite dupa botez. In mod tipic, autorul nu ne spune cum s-ar fi petrecut aceasta "abatere". Alti autori, dup cum vom vedea, incearca anumite explicatii, bazate nu pe documente istorice ci pe explicatii de psihologie amatoare. In decursul catorva secole, alte grave erori si practici nescripturale si-au gasit drumul in biserica. Odata cu acceptarea religiei crestine de catre Constantin, imparatul Imperiului Roman, persecutiile au incetat. Atunci a inceput cresterea exterioara si expansiunea bisericii.
Constantin si fiii lui, care i-au succedat la domnie, au acordat privilegii Bisericii, iar mai tarziu, crestinismul a devenit religie de stat. Teodosiu I, in anul 380 a dat un edict in care declara crestinismul religie de stat. Biserica s-a unit cu statul si mai tarziu, populatia a fost silita sa devina crestina. Atat in lucrarea lui Vali Nutu, cat si in alte scrieri ale unor crestini neoprotestanti moderni am descoperit acest regret pentru inchiderea templelor pagane in imperiul roman, regret izvorat din idea moderna a libertatii absolute pentru orice fel de inchinare. O analiza mai atenta dovedeste insa ca lucrurile nu pot fi privite atat de simplu. Ne putem pune, de exemplu, intrebarea daca Iosua a procedat bine atunci cand - la porunca lui Dumnezeu - a distrus idolii din Canaanului. Dar profetul Ilie cand i-a ucis pe proorocii lui Baal? Dar tarul cand a ales crestinismul drept religie a Rusiei? Ar fi fost interesant daca autorul s-ar fi oprit sa mediteze si asupra acestor intrebari.
Toate conditiile preliminare de a putea fi primit ca membru in biserica au fost abandonate, cu exceptia botezului, care a fost facut obligatoriu. Deoarece, in teorie, acest act de cult trebuia sa fie un instrument de regenerare, membrii bisericii erau considerati persoane regenerate. A fost introdus botezul copiilor mici, ceea ce inseamna ca biserica nu mai putea fi un trup de credinciosi. Disciplinarea biblica nu mai putea fi aplicata in biserica. Consecinta acestui declin in credinta si practica a dus la pierderea standardului de viata si practica lasat de apostoli.
Autorul nu ne explica ce legatura exista intre disciplina si botezul copiilor. Iata un contra-exemplu care ar trebui sa-i dea de gandit: In Biserica Ortodoxa nu se admite divortul si recasatoria preotilor. Pe de alta parte, organizatia americana Barna dezvaluie statistici dupa care 13% din pastori sunt divortati si recasatoriti. Pentru Vali Nutu, liturghia isi are originea in dorinta preotilor de a-si justifica cumva existenta; la fel credinta in prezenta reala a Trupului si Sangelui lui Hristos in euharistie este un fel de "smecherie" introdusa ca sa propteasca clasa preoteasca: Idea de preotie, luata in mod literal, a inlocuit preotia spirituala a tuturor credinciosilor. Preotii acestor biserici erau considerati ca mediatori intre Dumnezeu si om. Acum, o preotie luata in sens literal, avea nevoie de un altar, sacrificii, de asemenea luate in sens literal. Acest lucru s-a realizat prin ceremonia liturghiei, cu supozitia ca painea sau azima, in serviciul de impartasanie, este schimbata in trupul Domnului Isus, si ca El trebuie, in mod literar, oferit din nou si din nou, ca ispasire pentru pacat.
Ca si alti autori neoprotestanti, Vali Nutu face aici o confuzie intentionata intre termenul generic de preot, termen care se potriveste oricarui credincios care mediaza intre Dumnezeu si creatie, si termenul specific de preot, cu sensul de prezbiter. Biserica Ortodoxa afirma universalitatea chemarii preotesti a tuturor crestinilor, fiind aici in consens cu catolicii si protestantii. In acelasi timp, la fel ca si catolicii si protestantii, Biserica Ortodoxa recunoaste o chemare speciala pentru cei care sunt prezbiteri. Folosind in mod absurd argumentul lui Vali Nutu, ne-am putea plange ca prezbiterii din adunarile neoprotestante s-au interpus intre credinciosii de rand si Dumnezeu.
Autorul nu uita sa faca confuziile de rigoare cu privire la cinstirea sfintilor. Rugaciunea catre Maria si sfinti era considerata necesara. In limbajul Scripturii, sfintii sunt cei credinciosi. In viziunea bisericii numai cei ce se canonizau si erau despartiti de viata lumeasca, erau considerati sfinti. In primul rand Biserica nu neaga posibilitatea existentei sfintilor intre credinciosii din jurul nostru. Procesul de canonizare are ca scop sa certifice pentru noi calitatea de sfant a unui credincios care este acum cu Hristos. Observam ca autorul are o conceptie foarte exaltata cu privire la sfintenia credinciosilor. Conform conceptiei lui nu ar trebui sa-l cinstim si admiram pe Ioan Botezatorul care se afla acum in slava cu Hristos; am putea insa cinsti si admira ca sfant pe orice "credincios" dintre noi, indiferent de starea lui morala. Conceptia autorului cu privire la sfinti gadila urechile co-religionarilor lui si ii face sa se simta bine.
Folosirea icoanelor este pentru Vali Nutu o erezie atat de evidenta incat ii rezerva o singura fraza:
In timp, imagini despre Isus si sfinti au inceput sa fie obiecte de inchinare si adoratie. In mod tipic, autorul acuza pe ortodocsi de inchinare la imagini, distinctia dintre adorare (latreia, inchinare) si cinstire (doulea) fiind probabil prea subtila pentru el.

Daniel Chiu: Crestinismul primelor veacuri a fost unul "evanghelic"

In revista Logos a bisericilor romane fundamentaliste, pastorul Daniel Chiu semneaza un articol in care incearca sa demonstreze ca primii crestini de pe teritoriul actual al Romaniei erau in esenta foarte asemanatori cu baptistii de astazi[1]. Discutand caracterul crestinismului de pe teritoriul Daciei, autorul isi dezvaluie propriile preferinte: acest caracter nu a fost ortodox, poate a fost catolic, dar cel mai probabil "evanghelic". Explicatia lui Daniel Chiu se bazeaza pe observatia ca incepand din secolul III, Dacia nu s-a mai aflat sub jurisdictia imperiului roman si astfel a fost scutita de influenta "nefasta" a Bisericii oficiale. Teoria coruperii Bisericii dupa Constantin este luata ca o axioma, fara o explicatie plauzibila: Ierarhia bisericilor oficial din imperiu nu are controlul populatiei din Dacia si nu pot impune masurile lor in acest teritoriu. Astfel se face ca credinta crestina plantata in Dacia a ramas sanatoasa in secolele IV si V cand crestinismul e adoptat ca ideologie politica ajungand sa fie impus cu forta maselor din imperiu. Lucrul aceasta a dus la degenerarea rapida a credintei crestine, deoarece a asimilat odata cu masele pagane o parte a doctrinelor, practicilor si ritualelor acestora.
Daniel Chiu trece apoi la prezentarea dovezilor cu privire la caracterul "evanghelic" al crestinilor de pe teritoriul Daciei. O prima dovada, conform lui Daniel Chiu, este "absenta staurolatriei". Termenul de "staurolatrie" (insemnand inchinarea la cruce) este inselator si dovedeste preferintele teologice si ideologice ale autorului. Implicatia este aceea ca dupa ce Biserica a fost "corupta", crestinii au inceput sa se inchine crucii in locul mantuitorului. Dar autorul nu ne prezinta nici un document din care sa rezulte ca vreun crestin a facut un dumnezeu din simbolul crucii. O astfel de enormitate ar fi generat mari discutii si controverse. Totusi, nu exista nici un fel de documente care sa ateste o controversa in Biserica cu privire la acest subiect. Doua realitati crestine NU au fost niciodata prilej de dispute, nici macar in epocile celor mai mari eretici, anume: dumnezeirea Tatalui si simbolul Crucii! Autorul confunda (in mod intentionat sau dintr-o ignoranta condamnabila) cinstea data acestui simbol universal al crestinismului cu o presupusa idolatrie.
Cum simbolul crucii este total nesuferit pentru Daniel Chiu, el ne spune care sunt simbolurile crestine "certe": Pestele, Xrismonul, Bunul Pastor si Porumbelul. La acestea el mai adauga si Paunul si Delfinul. Daca evanghelicii de astazi sunt cu adevarat urmasii "evanghelicilor" din primele veacuri, ne intrebam de ce nu ar pune Daniel Chiu un paun pe frontispiciul bisericii pe care o pastoreste.
O a doua dovada adusa de Daniel Chiu este "inchinarea in locasuri simple si lipsa ritualurilor complicate". El ne informeaza cum dupa Constantin ... S-au dezvoltat o serie de ritualuri in locasurile de cult ce presupun conditii speciale si instrumente speciale. A fost introdus clericalismul si s-a format o clasa dominanta in biserici formata din preoti, popi, calugari, egumeni, etc. Au fost dezvoltate forme si ritualuri imprumutate de la pagani. A fost adoptat cultul icoanelor, ceea ce a dus la dotarea locasurilor de inchinare cu picturi murale, statui, icoane si alte reprezentari idolatre.
Daniel Chiu ia drept buna opinia neoprotestanta dupa care icoanele sunt idoli, fara a cerceta daca imaginile si reprezentarile au existat inainte de Constantin. Iata un exemplu. In 1928, un soldat britanic care sapa transee a descoperit in Siria urmele unui oras antic, Dura-Europos, care fusese distrus de romani in anul 256 dupa Hristos. Escavatiile ulterioare au scos la lumina o serie de locasuri de cult apartinand deferitelor religii din acea vreme. Printre altele, au fost dezgropate o sinagoga si o biserica crestina. Ambele aveau picturi murale cu imagini biblice.
Daniel Chiu foloseste extensiv "argumente din lipsa". Un argument "din lipsa" este logic incorect, pentru ca nici nu infirma nici nu confirma un anumit fapt. Un astfel de argument se reduce la "nu stim, prin urmare nu exista". Lipsa unor locasuri de cult pe teritoriul Daciei nu dovedeste ca ele nu existau (ar fi putut fi construite, de exemplu, din lemn, dupa cum insusi autorul recunoaste), si cu atat mai putin nu dovedeste inrudirea crestinismului timpuriu de pe teritoriul Daciei cu cel al confesiunilor neoprotestante moderne[2]. Dar lipsa locasurilor de inchinaciune poate fi usor explicata si prin existenta restrictiilor impotriva crestinilor inainte de Constantin. Daniel Chiu deduce astfel ca biserica pura si ne-corupta de Constantin avea un caracter evanghelic pentru ca nu folosea cladiri mari, ci crestinii se intalneau in case. Casele sau mormintele crestinilor nu aveau semnul crucii. Imaginile pictate erau rare. Ne intrebam insa cum ar fi putut fi altfel. Ar fi putut crestiniii sub Domitian sa cladeasca catedrale? Ar fi avut ei libertatea si resursele sa picteze si sa perfectioneze arta icoanei?
Folosind aceeasi logica, un viitor cercetator al istoriei va putea constata cum baptistii romani s-au stricat dupa Revolutia din Decembrie 1989. Intr-adevar, inainte de revolutie ei se intalneau in case sau in cladiri de biserici relativ mici. Dupa Revolutie, baptistii au fost corupti si au inceput un program masiv de constructii de biserici uriase. Nu numai atat, dar s-a creata o "clasa privilegiata" care se ocupa cu tot felul de organizatii si activitati extra-bisericesti. O serie de tineri baptisti si-au facut studiile teologice in SUA sau Anglia si au participat la congrese internationale. S-au deschis seminarii teologice si s-au format uniuni si aliante intre biserici. Au inceput sa fie difuzate emisiuni crestine cu caracter neoprotestant. Un Daniel Chiu al secolului 22 ar constata cu groaza: Unde este simplitatea baptistilor dinainte de Revolutie! Ce minunat era cand pastorii baptisti isi vedeau de turma lor in micile adunari de prin case si erau prigoniti de Securitate!
Modul fortat de interpretare a arheologiei apare si atunci cand Daniel Chiu analizeaza prezenta in ruinele unei biserici a unui baptister, un bazin in care erau botezati cei care se converteau la credinta crestina. El constata ca acest bazin era suficient de mare pentru botezul adultilor, de unde ar rezulta ca stramosii nostri "crestini daco-romani practicau botezul persoanelor mature prin scufundare". Pentru Daniel Chiu, aceasta este o dovada zdrobitoare ca daco-romanii erau cu adevarat baptisti, ca toti crestinii ar fi fost baptisti daca Biserica Ortodoxa nu ar fi aparut cu influenta ei corupatoare! Dar logica lui lasa de dorit. Chiar daca crestinii primelor veacuri practicau botezul pruncilor (asa cum vom mai arata in aceasta lucrare), bazinul in care se facea botezul nu putea fi decat mare, din doua motive: (1) un bazin mic nu ar fi ingaduit decat botezul pruncilor, facand astfel imposibil botezul adultilor, si (2) in acea epoca, in care crestinii erau in minoritate, Biserica a crescut masiv prin convertirea paganilor adulti. Ce sens ar fi avut ca o biserica sa construiasca un bazin pentru botez in care doar pruncii sa fie botezati, adultii fiind exclusi? Un bazin mare insa putea fi folosit atat pentru prunci cat si pentru adulti.
De la dovezile arheologice, Daniel Chiu trece la cele lingvistice. El constata cum multi termeni religiosi acceptati in lumea protestanta au in limba romana un caracter latin, in timp ce alti termeni religiosi asociati cu ortodoxia au un caracter slavonic sau grecesc. Concluzia? Crestinismul timpuriu a fost unul simplu, evanghelic (de limba latina), iar cel ulterior a fost contaminat de practici pagane (termenii de origine slavona). Exemple de termeni latini sunt altar, duminica, Dumnezeu, Scriptura. Exemple de termeni slavoni sunt pomana, prapori, odajdii. Iata ce scrie pastorul Daniel Chiu: "Iata cum lingvistica vine sa demonstreze aceeasi teza, si anume ca crestinismul populatiei daco-romane era evanghelic. Abia ulterior, prin contactul cu slavii, sau in perioada de dupa stabilirea slavilor pe teritoriul tarii noastre credinta crestina a experimentat o degenerare ingloband concepte, doctrine si practici nebiblice, pentru care s-au adoptat termeni slavo-bulgari."
Ce se poate deduce din etimologia acestor cuvinte? Concluzia lui Daniel Chiu este ca ele ne indica fenomenul de "corupere" a Bisericii. Dar o cu toata alta explicatie este mult mai naturala.
a. Termenii religiosi slavoni au patruns in limba romana deoarece bisericile de la nord de Dunare s-au aflat mult timp sub jurisdictia episcopilor bulgari. A fost natural ca preotii sa foloseasca termeni auziti de la superiorii lor de la sud de Dunare. Obiectele din biserica erau desemnate prin cuvinte folosite in comun de bisericile de la nord si sud de Dunare. Chiar daca initial populatia folosea termenul de "vespers" pentru slujba de seara, preotii care se aflau in comuniune cu superiorii lor episcopi bulgari, au inceput sa foloseasca termenul slavon de "vecernie", care in cele din urma s-au impus in limbajul bisericesc. Aceasta nu inseamna ca in crestinismul primelor secole nu existau slujbe de seara!
b. Atunci cand Biserica a devenit libera dupa Constantin, a existat intr-adevar un proces de rafinare a slujbelor si a practicilor crestine. Aceasta nu este in mod necesar o corupere. Noi termeni au fost introdusi care sa poata descrie o viata bisericeasca mult mai bogata, in conditiile libertatii. Simplitatea nu este intotdeauna o virtute si rafinamentul nu este intotdeauna un pacat. Ca un exemplu, cuvantul Treime nu apare in Noul Testament, ci a fost introdus ulterior in teologia crestina ca sa poata explica conceptia crestina despre Dumnezeu. La fel termenul grecesc homousios (de o fiinta) a aparut relativ tarziu in crestinism, dar a fost folosit din secolul IV ca sa descrie un concept care este acceptat astazi de toti crestinii, ortodocsi, catolici sau protestanti. Este adevarat ca s-au facut imprumuturi de cuvinte din limba slava, dar nu numai de termeni religiosi ci si laici, unele cuvinte latine fiind cu timpul inlocuite de cele slave. Dar acesta nu este decat un firesc, banal si bine cunoscut - unora! - proces lingvistic, petrecut cu orice limba de pe fata pamantului.
Dar incursiunea in etimologie a lui Danie Chiu poate fi foarte riscanta. Iata cateva exemple care ar fi trebuit sa-i dea de gandit.
· Termenul "Duh" este de origine slavona, nu latina. Inseamna oare ca invatatura despre Duhul Sfant a fost o adaugire ulterioara de origine pagana? Ce se poate spune despre semnificatia doctrinara a unor termeni de origine slavona, cum ar fi "slava" sau "vesnicie"?
· Termenul de "vesmant" (ca in "vesmant preotesc") este de origine latina ("vestimentum") si prin urmare se trage din crestinismul timpuriu. Este oare posibil ca primii crestini sa fi avut preoti cu vesminte, spre deosebire de baptistii de astazi?
· Dispretul fata de icoane a lui Daniel Chiu il face sa plaseze termenul de "icoana" in categoria termenilor slavoni! De fapt termenul este nu numai grecesc, dar apare chiar si in textul Noul Testament, unde ni se spune, de exemplu, ca Hristos este "chipul (greceste: eikon) Dumnezeului celui nevazut". Daca ne-am lua dupa etimologia descrisa de pastorul Daniel Chiu, acest text ar fi pus sub semnul intrebarii pentru ca foloseste un termen neplacut neoprotestantilor.
· Daniel Chiu ne informeaza ca termenul de cuminecatura vine de la latinescul "communicatio" - ceea ce este intr-adevar corect, dar concluzia pe care o trage de aici este eronata. El sustine ca termenul provine din obiceiul primilor crestini de a predica (a comunica evanghelia) in timpul serviciilor religioase. Chiu creeaza astfel imaginea falsa a unei biserici timpurii in care, asemenea bisericilor baptiste de astazi, se punea mult mai mare accent pe predicare decat pe impartasanie. Problema este ca "Communicatio" insemna in latina atat "a comunica", cat si "a impartasi". Cum putem alege sensul corect? Privind la context! In contextul tainei Impartasaniei (sau a Cinei Domnului, cum o numesc neoprotestantii), sensul nu poate fi decat acela care apare si in Scriptura, "Paharul binecuvantat, pe care-l binecuvantam, nu este el impartasirea cu sangele lui Hristos? Painea pe care o frangem, nu este ea impartasirea cu trupul lui Hristos?" Nu intelegem oare din acest text ca in contextul Impartasaniei "communicare" inseamna "a impartasi" si nu "a predica"? Concluzia lui Daniel Chiu dupa care la Impartasanie crestinii nu se impartaseau ci predicau este un anacronism izvorat din dorinta lui de a inlocui practicile ortodoxe ale primilor crestini cu ideile neoprotestante moderne.

Daniel Chiu este silit sa rezolve problema termenilor grecesti dintre care unii sunt "evanghelici" iar altii "ne-evanghelici". Astfel el ne informeaza ca termenii de diacon si prezbiter, aprobati de neoprotestanti, au fost introdusi din limba greaca prin intermediul latinei, in timp ce alti termeni ca "patriarh" sau "mitropolit" au venit in limba romana doar atunci cand "crestinatatea romaneasca a incaput pe mana Bizantului ce a creat ierarhia rasariteana". Chiu uita intentionat un termen grecesc comun, acela de "episcop", probabil pentru ca l-ar obliga la o explicatie stanjenitoare cu privire la absenta episcopilor in confesiunea baptista. In ce priveste termenii de "patriarh", "mitropolit", "arhimandrit", etc. , absenta acestora din vocabularul Noului Testament nu este nicidecum o justificare pentru afirmatia ca "toate aceste functii sunt nebiblice si au fost infiintate de biserica Bizantului pentru a potoli pofta de functii a unor asa-zisi crestini ce au promovat clericalismul". Folosind logica autorului, am putea sa-i extindem concluziile si la termeni ca "baptist" sau "penticostal", termeni de origine greaca, dar de provenienta recenta, prin intermediul limbii engleze. Care sa fi fost justificarea acestor termeni de provenienta recenta? Mai mult decat atat, ce s-ar putea spune despre alti termeni evanghelici moderni si justificarea lor? Daca termenul de "mitropolit" (episcop intr-o metropola) dezvaluie pofta de titluri clericale, nu am putea oare gasi aceleasi motive pacatoase pentru titlurile moderne de "Presedintele Seminarului Baptist" sau "Secretarul General al Aliantei Baptiste"?
Explicatia unor termeni oarecum dificili pentru neoprotestanti il obliga pe Daniel Chiu sa urmeze o logica extrem de torturata si in cele din urma neconvingatoare. Iata doua exemple. In limba romana se foloseste termenul de "biserica", provenit din latinescul "basilica" (probabil avand initial o origine greceasca). Problema lui Daniel Chiu este ca se simte obligat sa demonstreze ca biserica ne-corupta se intalnea numai in case si ca daco-romanii intelegeau prin "basilica" o mica incapere dintr-o casa particulara. Demonstratia lui cuprinde mai multe puncte:
· Initial "basilica domus private" insemna o camera regeasca privata, nu publica.
· Dupa Constantin, latinii au folosit termenul de ecclesia ca sa desemneze o cladire a bisericii, in locul celui de basilica.
· Daco-romanii au continuat sa foloseasca termenul de basilica, deci caracterul crestinismului daco-roman a fost unul evanghelic, ne-alterat de coruptia adusa de Constantin.
Dar premisa acestei demonstratii este indoielnica dintr-un numar de motive: (1) Daniel Chiu nu aduce argumente sau citate in sprijinul teoriei ca "basilica" se referea la o casa particulara. (2) Se stie ca termenul de basilica era folosit de romani ca sa desemneze o cladire publica, cu mult inainte de Hristos[3]. Este deci natural ca termenul folosit de crestini sa se refere la un locas public, nu la o casa particulara. (3) Basilica provine probabil de la grecescul "basileos" - rege. Aceasta ar indica o functie publica, de stat, nu una particulara. (4) Chiar si in fraza latina citata de autor, "basilica domus private" (camera regeasca privata), termenul de basilica este calificat de "domus private" pentru a-i schimba sensul. Probabil avem aici de-a face cu o expresie de genul "casa mea este palatul meu". Termenul de palat ne-calificat de expresia "casa mea" continua sa insemne o cladire imensa si luxoasa, nu o simpla casa particulara. In acelasi fel, termenul basilica caruia ii lipseste calificarea "domus private", desemneaza in continuare o cladire publica. Explicatia lui Daniel Chiu este deci foarte subreda si sfarseste prin a ne convinge de contrariul tezei sustinute de el.
Un al doilea termen incomod este acela de "prezbiter". Daniel Chiu se incurca singur in demonstratia pe care o incearca sa o produca: Termenul preot, provenit din grecescul presbyteros (batran) prin filiera latina, este capabil sa explice natura si statutul slujitorilor din bisericile daco-romane si ratacirea ulterioara a bisericilor romanesti... Acestia (bisericile daco-romane) nu aveau preoti, ci prezbiteri! Daca ar fi avut preoti ar fi folosit fie termenul de hieros din greaca, fie termenul de sacerdos din latina.
Logica incurcata a autorului este deci urmatoarea:
· Cuvantul romanesc "preot" provine de la termenul grecesc biblic "prezbyteros", prin urmare este corect, deoarece foloseste terminologie si concepte biblice.
· Prin urmare, primii crestini daco-romani aveau o credinta corecta, biblica.
· Totusi, biserica s-a stricat dupa Constantin si a inlocuit semnificatia initiala.
· Ca urmare, astazi in Biserica Ortodoxa se foloseste termenul de "preot".
· In biserica ortodoxa "preot" nu inseamna "preot", ci hieros sau sacerdotes. Biserica ortodoxa nu intelege "preot" (termen corect) prin "preot" (termenul folosit), ci "preot" (termenul cu semnificatie de hieros, adica preot pagan sau levitic).
Demonstratia lui Daniel Chiu ne lasa deci complet incurcati. Este pana la urma bine sa folosim termenul de preot, sau nu? Autorul pare a ne spune ca termenul ar fi potrivit daca este folosit de evanghelici (cum ar fi fost, dupa opinia lui, stramosii nostrii daco-romani) dar este complet pagan daca este folosit de Biserica Ortodoxa. Dar Daniel Chiu nu ne aduce nici un fel de dovezi care sa ne arate ce intelegeau cu adevarat daco-romanii prin termenul de preot, ci se multumeste sa afirme ca ei erau "evanghelici" in timp ce urmasii lor de astazi sunt "corupti" de Ortodoxie. Daniel Chiu se refera si la termenul derogator de popa. El il gaseste ca provenind de la un termen latin care desemna pe un preot inferior pagan, care aducea jertfe. Si aici autorul descopera influenta nefasta a paganismului in Biserica Ortodoxa! Dar el face o mica greseala, uitand teoria pe care a dezvoltat-o in paragrafele precedente.
Daca regula este ca termenii religiosi latini exprima o credinta corecta (asa cum afirma el), atunci termenul de "popa" (dupa etimologia pe care el ne-o descrie) ar trebui sa exprime o practica crestina corecta. Dar cum termenul provine dintr-o practica pagana, intreaga teorie cu privire la corectitudinea teologica a termenilor latini este pusa sub semnul indoielii. Tot ceea ce s-a straduit sa ne demonstreze pana acum sta deci pe un fundament subred! In orice caz, termenul de "popa" (pe care unii il cred ca venind din slavona) este unul derogator si folosirea lui nu este incurajata de Biserica Ortodoxa. Ar fi deci ciudat sa critici Ortodoxia pentru folosirea din exterior a unui cuvant dubios, poate cu origine pagana, pe care Biserica nu doreste sa-l foloseasca[4].
Daniel Branzai: Cum s-a corupt Biserica
(http://roboam.com/predici/identitateindex.htm)
In lucrarea sa "Identitatea crestina in istorie", pastorul baptist Daniel Branzai incearca sa ne explice in mod sistematic cum s-a stricat Biserica, schimbandu-si caracterul din unul evanghelic (adica asemanator cu al baptistilor de astazi) intr-unul ortodox. Este remarcabil faptul ca desi Daniel Branzai ne prezinta edictul de la Milan ca fiind evenimentul fatal pentru Biserica, el gaseste evidente unor "curente corupte si corupatoare" cu mult inainte de acest eveniment istoric.
Daniel Branzai se intreaba mai intai care au fost cauzele acestor curente si ni le explica: Iata-le:
- radacina incapatanata a pornirilor firesti din inima omului;
- invataturile pervertite ale iudaismului;
- foarte raspandita si indeobste acceptata filosofie greaca;
Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilandu-l ca sa incapa in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau confortabili. Observam ca toate aceste presupuse cauze sunt de o natura generala si ar trebui sa lucreze in acelasi fel si in zilele noastre. Inimile oamenilor continua sa aibe porniri perverse, iar daca astazi nu ne confruntam cu iudaismul sau filozofia greaca, ne confruntam in schimb cu mii de alte "isme", poate mult mai subtile si mai perverse. Cum a fost posibil ca urmasii imediati ai apostolilor sa se fi stricat asa de usor, in timp ce baptistii de azi continua de cateva sute de ani invatatura curata? Singura explicatie ar fi aceea ca baptistii moderni care traiesc in abundenta confortabila a civilizatiei moderne sunt facuti dintr-o fibra morala superioara celei a crestinilor din primele secole. Sa analizam deci impreuna cu Daniel Branzai felul in care "s-a stricat" Biserica.
"Deformarea invataturii despre botez"
Daniel Branzai sustine ca in Biserica primelor veacuri erau botezati exclusiv adultii. Ca dovada, el citeaza dintr-o scriere a lui Hippolitus de la anul 200:
"Candidatii se dezbracau de hainele lor si erau cufundati in apa de trei ori, dupa ce renuntau in mod public la Satan si rosteau articolele de baza ale credintei crestine. Ei se imbracau apoi in haine noi si se alaturau restului adunarii ca sa participe la Cina Domnului."
Este interesant ca actul botezului asa cum este descris de Hippolitus este mai asemanator cu botezul adultilor din Biserica Ortodoxa decat cu botezul practicat la baptisti. Si astazi in Biserica Ortodoxa, cei care se boteaza adulti (a) renunta public la Satan si (b) rostesc articolele de baza a credintei crestine (Crezul). Aceste doua practici nu mai exista astazi intre baptisti. Este evident insa ca Hippolitus ne descrie cum erau botezati adultii. Dar niciunde in acest pasaj Hippolitus nu afirma ca erau botezati NUMAI adultii. Argumentul lui Daniel Branzai este deci unul "din lipsa" (nu stim, deci nu exista!). Cum s-a produs deci trecerea de la invatatura "biblica" a botezului exclusiv al adultilor la invatatura "corupta" despre botezul pruncilor? Iata "faptele de necontestat" pe care ni le prezinta Daniel Branzai:
"Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au inceput sa creada ca botezul mantuieste si ca cel nebotezat se duce in iad, parintii grijulii si afectati au intrebat: "Dar ce facem atunci cu copiii nostri care mor la putina vreme dupa nastere?" Ei au asupra lor "pacatul originar." Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei in vesnicie?" La o citire mai atenta observam ca autorul nu ne aduce fapte istorice, ci doar propriile lui ipoteze si teorii. El ne pomeneste totusi de Tertulian, care s-a opus la anul 185 botezului copiilor. Ceea ce uita Daniel Branzai sa ne spuna este ca (a) Tertulian era izolat in aceasta opinie a lui si (b) ca Tertulian si-a bazat opinia pe teoria gresita ca daca un om mai pacatuieste vreodata dupa botez atunci isi pierde mantuirea. Iata alte cateva fapte pe care pastorul Branzai uita sa le mentioneze:
· In Faptele Apostolilor exista trei cazuri in care cineva este botezat impreuna cu "casa lui". Cu toate ca nu se specifica daca acolo existau sau nu copii, este natural sa credem ca ei nu lipseau din aceste familii. Spre deosebire de baptistii moderni, Duhul Sfant, Autorul Scripturii, nu a cazut de cuviinta sa ne spuna ca pruncii erau exclusi de la botez.
· In secolul III, Origen scrie "Biserica a primit de la Apostoli traditia de a boteza pruncii".
· Sinodul din Cartagina de la 253 a condamnat opinia dupa care botezul pruncilor ar trebui amanat pana la a opta zi dupa nastere. Este interesant ca nu exista o controversa daca pruncii sa fie botezati sau nu, ci doar cate zile sa se astepte de la nastere.
· Augustin declara la inceputul secolului V ca "intreaga Biserica a lui Hristos a sustinut dintotdeauna ca pruncii sa fie botezati. Intreaga Biserica practica botezul pruncilor. Acesta nu a fost instituit de sinoade, caci a existat dintotdeauna."
· Pelagius declara la inceputul secolului V ca nu a auzit niciodata de o secta sau o erezie atat de murdara incat sa nege botezul pruncilor.
Daniel Branzai mai face greseala sa ne aduca un argument in favoarea interpretarii ortodoxe a tainei botezului. El ne explica cum "Christos intentionase ca botezul sa fie declarativ, un act de marturie publica". Se pare ca pastorul Daniel Branzai cunoaste mult mai bine intentiile lui Hristos decat le cunostea acest sfant martir. Scrie Daniel Branzai: Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobandeste harul. Diferenta de invatatura a parut la inceput foarte minora si nesemnificativa, dar la inceputul secolului doi ea a dat nastere la invatatura despre "botezul regenerator", cu putere de a declansa nasterea din nou. Iata ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintai "Apologie" a sa: "Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati in acelasi fel in care am fost innoiti si noi. Caci ei sunt spalati in numele lui Dumnezeu Tatal, Stapanul universului, in numele Mantuitorului nostru, Iisus Christos, si in numele Duhului Sfant."
Nu putem decat sa-i multumim pastorului Branzai pentru onestitatea de care da dovada aratandu-ne care era de la inceput si dintotdeauna credinta Bisericii cu privire la botez. Din pacate, neoprotestantii moderni au alterat aceasta credinta.

"Deformarea invataturii despre Cina Domnului"
Cauza acestei deformari ar fi, dupa Daniel Branzai, influenta nefasta a iudaizatorilor: La foarte scurta vreme dupa disparitia apostolilor, iudaizatorii, nostalgici incapatanati ai Legii lui Moise, au strecurat in biserica idea "sacrificiului continuu" al lui Christos. Desi, epistola catre Evrei spune clar ca "Christos S-a adus pe Sine insusi jertfa o data pentru totdeauna", fixand crucificarea ca eveniment unic si irepetabil in istorie, unii lideri ai bisericii au introdus la Cina Domnului idea ca painea si vinul nu sunt doar simple simboluri, ci reprezentari ale unor realitati spirituale in care "jertfirea lui Christos" continua pana la sfarsitul lumii. "N-a spus Domnul Isus", intrebau ei in mod ipocrit, "acesta ESTE trupul si sangele Meu?" De aici si pana la idea "transubstantierii" n-a mai fost decat un singur pas.
Trecand peste epitetul de "ipocriti" aplicat celor care se "incapatanau" sa ia literal cuvintele Mantuitorului, ramanem cu intrebarea care au fost sursele istorice ale autorului. Ceea ce stim din istorie este ca iudaizatorii insistau ca tinerea legilor ceremoniale (cu privire la taierea imprejur, la mancarurile curate si necurate, etc.) ar fi fost necesara pentru crestini. Pentru ei, un om trebuia sa devina iudeu, inainte de a deveni crestin. Dar idea realitatii Trupului si Sangelui in euharistie este absolut straina de gandirea iudaica. Explicatia lui Daniel Branzai este cu totul neverosimila.
Daca pastorul Branzai se fereste sa ne dea surse istorice (pentru ca probabil nu le are), il putem ajuta noi cu cateva citate din scrierile urmasilor directi ai Apostolilor. Ignatiu de Anhioh a fost un ucenic al lui Ioan, care a scris la anul 110 o epistola catre crestinii din Smyrna. In aceasta epistola el se refera la "cei care sustin opinii neortodoxe" si care "se abtin de la Euharistie si de la rugaciune, pentru ca nu marturisesc ca Euharistia este trupul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, trup care a suferit pentru pacatele noastre si pe care Tatal, in bunatatea Lui, l-a inviat" (6:2, 7:1) Cu alte cuvinte, numai ereticii erau aceia care negau prezenta trupului lui Hristos in Euharistie.
Patru zeci de ani mai tarziu, Iustin Martirul scrie: "Nu le primim pe acestea ca simpla paine sau bautura; ci pentru ca Iisus Hristos Mantuitorul nostru a fost intrupat prin Cuvantul lui Dumnezeu si a avut trup si sange pentru mantuirea noastra, tot asa, dupa cum am fost invatati, hrana care a fost facuta Euharistie prin rugaciunea lasata de El... este trupul si sangele Acelui Iisus intruopat." (Intaia Apologie, 66:1-20).
Intr-o predica scrisa pe la anul 244, Origen confirma aceeasi credinta in prezenta reala a trupului lui Hristos: "Doresc sa va indemn cu exemple din religia voastra. Ati invatat sa participati la tainele divine, deci stiti ca atunci cand primiti trupul Domnului aveti grija ca nici o faramitura sa nu cada si nimic din darul consacrat sa nu se piarda. Va considerati pe drept vinovati daca o parte se pierde prin nebagare de seama." (Omilii din Exod 13:3) .
Chiril al Ierusalimului spune intr-un discurs rostit la mijlocul secolului IV: "Nu priviti deci painea si vinul doar asa cum le vedeti, caci ele sunt, dupa cum ne-a spus Stapanul nostru, trupul si sangele lui Hristos. Chiar daca simturile ti-ar sugera contrariul, credinta trebuie sa te intareasca. In privinta aceasta nu judeca dupa gust, ci fi sigur prin credinta, fara a te indoi ca ai fost facut vrednic de trupul si sangele lui Hristos" (Discursuri catihetice: Mistagogic 4:22:9).
Teodor de Mopsuestia care a trait in secolul V pare sa se fi adresat direct neoprotestantilor: "Atunci cand (Hristos) a dat painea, El nu a spus, 'Acesta este un simbol al trupului Meu', ci 'Acesta este trupul Meu'. In acelasi fel, El nu a spus 'Acesta este un simbol al sangelui Meu', ci 'Acesta este trupul Meu', pentru ca El a vrut sa le privim, dupa primirea harului si venirea Duhului Sfant, nu dupa natura lor, ci asa cum sunt, trupul si sangele Domnului nostru." (Omilii Catihetice 5:1).
Din toate aceste citate, cat si din alte surse intelegem ca in Biserica primelor veacuri nu a existat nici o controversa cu privire la realitatea trupului lui Hristos in Euharistie. Crestinii primelor veacuri au luat din totdeauna in mod literal cuvintele Mantuitorului de la Ioan 6:
"Adevarat, adevarat, va spun, ca, daca nu mancati trupul Fiului omului, si daca nu beti sangele Lui, n-aveti viata in voi insiva. Cine mananca trupul Meu, si bea sangele Meu, are viata vesnica; si Eu il voi invia in ziua de apoi. Caci trupul Meu este cu adevarat o hrana, si sangele Meu este cu adevarat o bautura. Cine mananca trupul Meu, si bea sangele Meu, ramane in Mine, si Eu raman in el. Dupa cum Tatal, care este viu, M-a trimis pe Mine, si Eu traiesc prin Tatal, tot asa, cine Ma mananca pe Mine, va trai si el prin Mine. Astfel este painea, care s-a pogorat din cer, nu ca mana pe care au mancat-o parintii vostri, si totusi au murit: cine mananca painea aceasta, va trai in veac."
Ioan ne spune ca unii dintre cei care au auzit aceste cuvinte ale lui Hristos nu le-au putut primi si L-au parasit. Este interesant ca Hristos nu a alergat dupa ei ca sa le explice ca vorbea "simbolic", nici nu a dat o astfel de explicatie ucenicilor. Este trist ca si in zilele noastre unii nu pot primi aceste cuvinte.

"Deformarea invataturii despre slujitorii bisericii"
Si la acest punct, Daniel Branzai abandoneaza faptele istorice in favoarea propriei lui imaginatii. Explicatia pe care o da el "deformarii invataturii despre slujitorii bisericii" este bazata nu pe istorie, ci pe procese de intentie facute celor care nu se conformeaza parerilor lui. Existenta preotiei are o sursa indoita de vinovatie. Pe de o parte avem de-a face cu mandria unei "elite", care a vrut sa puna mana pe autoritate si control asupra comunitatii, iar pe de alta parte, avem de a face cu "smecheria" unei majoritati care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei "preotii universale a credinciosilor." Poporul a preferat atunci si prefera si astazi, sa-i aseze pe "clerici" pe un piedestal mai inalt, ca numai lor sa li se pretinda sfintenie, si ca majoritatii sa i se permita sa traiasca la nivelul firii pamantesti pacatoase.
Dat fiind ca argumentul este generic, lipsindu-I orice specificitate legata de conditiile istorice ale primelor veacuri, ramanem din nou cu intrebarea foarte naturala, "de ce nu se intampla la fel si astazi printre baptisti?" Singura explicatie ar putea fi acea ca liderii baptistilor de azi sunt complet eliberati de mandria sfintilor martiri ai primelor veacuri, iar credinciosii de rand baptisti din zilele noastre nu sunt la fel de "smecheri" ca urmasii apostolilor. Daniel Branzai ne descrie procesul "tragic" al acapararii puterii in Biserica de catre o "clasa de clerici". Unii devin episcopi, apoi mitropoliti, patriarhi sau papi si Biserica se transforma treptat intr-o "caracatita" monstruoasa. Ceea ce uita sa explice, este ca titlurile de mitropolit sau patriarh sunt titluri onorifice, acestia fiind nimic altceva decat episcopi.
Intr-adevar, cum ar fi putut o Biserica in crestere sa se organizeze fara conducatori spirituali? Dar nu au oare si baptistii un sistem de organizare cu o structura ierarhica, chiar daca este aleasa in mod democratic? Este greu sa nu facem aici o paralela cu modul de organizare a baptistilor. Ei au intr-adevar biserici "autonome", dar acestea sunt organizate (cel putin in Romania) in comunitati regionale, cu presedinti, secretari, etc. Exista o Uniune Baptista la nivelul intregii tari si o Alianta Evanghelica pe intreaga Romanie. Persoanele aflate in functii de conducere in aceste organisme se bucura de o cinste deosebita, reprezinta pe credinciosi inaintea autoritatilor si participa la congrese si intruniri internationale ale baptistilor. Ar fi complet fals si naiv sa se creada ca presedintele Aliantei Evanghelice din Romania este egal in cinste si autoritate cu orice alt credincios baptist. Deosebirea fata de ierarhia ortodoxa consta, intre altele, in felul deosebit in care conducatorii baptisti sunt desemnati printr-un proces de vot democratic. Ne punem insa intrebarea daca aceasta organizare "democratica" este o invatatura biblica sau reflectia culturii moderne in crestinism. A fost oare Timotei ales ca lider prin vot popular, sau instalat in aceasta functie de Ap. Pavel?
Istoria Bisericii consemneaza ca primii trei episcopi ai Romei au fost Linus (contemporan cu apostolii), Anacletus si Clement. Au fost oare primii crestini atat de perversi sa acapareze titluri goale inca de pe vremea apostolilor? Daca asa stau lucrurile, cum se face ca un asemenea uzurpator al puterii, Clement, a fost gata sa indure o moarte de martir? Istorii Bisericii ne spune ca el a fost aruncat in mare, legat de o ancora. Este un astfel de martir unul din capetele acelei "caracatite" de care ne vorbeste Daniel Branzai?
Pentru a ne demonstra invaliditatea titlului de episcop, Daniel Branzai citeaza textul din Fapte 20:17, 18: " ... din Milet, Pavel ... a chemat pe presbiterii Bisericii ... si le-a zis: "Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului ..." - Fapte 20:17, 28
Din acest text s-ar putea deduce ca in vremea apostolilor functiile de prezbiter si episcop erau echivalente. Este clar ca in primul veac felul de functionare al Bisericii a devenit din ce in ce mai complex, pe masura ce Biserica crestea numericeste. Un bun exemplu este acela in care Apostolii hotarasc sa desemneze diaconi in Biserica, cu toate ca Hristos nu le spusese niciodata sa introduca o asemenea functie. Probabil un purist ca Daniel Branzai le-ar fi spus Apostolilor, "Nu desemnati diaconi! Un astfel de titlu nu exista in Scriptura si nu a fost lasat de Hristos. Sola Scriptura! Este doar dorinta unora de a se mandri cu titluri!" Asa cum functia de diacon a fost o functie noua in Biserica, la fel functiile de prezbiter si de episcop (care nici ele nu rezulta dintr-o porunca explicita a lui Hristos) au devenit cu timpul diferentiate si bine definite. Apostolul Pavel le mentioneaza pe amandoua, fara a preciza vreo deosebire intre ele. Stim insa ca la foarte putin timp dupa apostoli, urmasii acestora le considerau ca fiind slujiri diferite. Este greu de crezut ca, asa cum implica Daniel Branzai, intr-o singura generatie crestinii au inceput sa-si creeze titluri din simpla slava desarta. Crestinii acelui timp erau prea hartuiti de autoritati ca sa umble dupa titluri goale.
In locul teoriilor lui Daniel Branzai, sa revizuim acum cateva marturii de la sfarsitul primului veac si inceputul celui de al doilea, de la niste oameni care i-au cunoscut personal pe apostoli.
Ignatiu din Antioh s-a nascut in Siria, in jurul anului 50 si a murit o moarte de martir in Roma, probabil candva dupa anul 110. A fost al doilea episcop al Antiohiei, dupa Evodius (Eusebius, "Istoria Bisericii", II, iii, 22), primind aceasta demnitate direct de la Apostolul Ioan si dupa unii autori antici si de la Apostolul Petru. Fiind un ucenic si urmas direct al apostolilor, este de inteles ca invatatura sa despre Biserica a fost primita direct de la acestia. Iata ce scrie el in epistola sa catre credinciosii din Smirna:
Voi toti sa urmati pe episcop, asa cum Iisus Hristos a urmat pe Tatal, si pe prezbiteri (preoti) ca pe apostoli; cinstiti-i pe diaconi ca slujitori ai lui Dumnezeu" (Smirneni 8).
Un alt parinte al Bisericii, Ireneu din Lyon s-a nascut in prima jumatate a secolului II si a murit catre sfarsitul acelui secol. Este aproape sigur ca l-a cunoscut personal pe Sf. Polycarp, un ucenic al Apostolului Ioan. In timpul persecutiilor lui Marcus Aureliu a fost preot in Lyon, iar apoi episcop. Ireneu a scris o lucrare,"Impotriva ereziilor", in care a combatut montanismul si gnosticismul. In aceasta lucrare, el a definit succesiunea apostolica a episcopilor ca un criteriu prin care crestinii adevarati se deosebesc de eretici: Fericitii apostoli, dupa ce au intemeiat si ridicat Biserica, au dat lui Linus slujba de episcop. Acesta este acel Linus pe care Pavel il mentioneaza in epistola sa catre Timotei. Lui i-a succedat Anacletus; dupa acesta, al treilea de la apostoli, Clement a primit episcopatul. Despre acest om, care i-a cunoscut pe apostoli si a vorbit cu ei, se poate spune ca inca are predicile lor inca in urechile lui si traditiile lor inaintea ochilor lui. Nu numai el, ci si altii au ramas, care au fost instruiti de apostoli... Acestui Clement i-a succedat Evaristus. Alexandru i-a urmat lui Evaristus; apoi, al saselea de la apostoli a fost numit Sixtus; dupa el Telephorus, care a murit o moarte slavita de martir; apoi Hyginus, dupa el Pius; dupa acesta Anicetus.... In aceasta ordine, si prin aceasta succesiune a venit la noi traditia bisericeasca si predicarea adevarului. Aceasta este cea mai mare dovada ca exista una si aceeasi credinta vie, care a fost prezervata in Biserica de la apostoli pana azi si transmisa in adevar. (III.3.3)
Sf. Ignatiu, la care ne-am referit inainte, descrie rolul episcopului in ce priveste Euharistia: Cu grija sa tineti o euharistie. Caci este un Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, si un pahar care ne uneste prin Sangele Lui; este un altar, asa cum este un episcop, impreuna cu preotii si diaconii, slujitorii mei. Astfel, slujirea sa fie facuta dupa voia lui Dumnezeu. (Filadelfieni 4). Nimeni sa nu faca nimic in ce priveste Biserica separat de episcop. Aceea sa fie considerata o euharistie valabila, care este sub autoritatea unui episcop sau a unuia desemnat de el. Unde este episcopul, acolo sa fie si poporul, asa dupa cum acolo unde este Iisus Hristos este si Biserica soborniceasca. (Smirneni 8).

"Pacaleala" lui Constantin
Daniel Branzai concluzioneaza analiza primelor trei secole ale Bisericii cu prezentarea "pacalelii" finale a lui Constantin, care a desavarsit totala "corupere" a acesteia. Se cunoaste episodul visului lui Constantin, in care inaintea unei batalii acesta a vazut un semn pe cer, o cruce, impreuna cu mesajul "In hoc signo vinces" ("In semnul acesta vei birui"). Daniel Branzai trateaza acest episod cu un total cinism si il considera o pacaleala menita sa inhame crestinismul la realizarea intereselor meschine ale imparatului. Care a fost, dupa Daniel Branzei, rezultatul acestei pacaleli?
Soldatii crucii de la Calvar au fost transformati astfel in slujitorii unui tiran ascuns in umbra unei cruci pictate pe drapele. Nonviolentii de pana mai ieri au fost indemnati sa puna mana pe sabie si sa "spintece" pentru cauza unor ambitii arogante, deghizate de acum sub masca "crestinatatii." Mieii neprihanirii au imbracat haina aspra de lup si si-au ascutit coltii ucigasi. Implicatia cuvintelor pastorului Branzai este infricosatoare prin enormitatea ei. Intr-o singura fraza, el face ucigasi din milioanele de crestini care au trait in secolele urmatoare. Cat a durat aceasta totala coruptie a Bisericii? Ne raspunde Daniel Branzai: Abaterea a durat pana pe vremea Reformei, cand oamenii s-au intors la textul Bibliei si la strigatul: "Doar prin credinta!" De la anul 313, cand s-a dat decretul de toleranta a crestinismului pana la anul 1517, cand Luther a postat cele 95 de teze la intrarea bisericii din Wittemberg, au trecut mai mult de 1200 de ani. Unde a fost Biserica lui Hristos in cei 1200 de ani? A fost posibil ca Trupul lui Hristos sa se fi transformat in intregime intr-o ceata de lupi ucigasi? La aceasta intrebare incearca sa raspunda alti autori neoprotestanti.

"Cararea de sange"
In anul 1931 a fost publicata o carte a pastorului baptist J.M. Carroll, intitulata "Cararea de sange". In aceasta carte, autorul incearca sa raspunda la intrebarea, "Unde a fost adevarata Biserica timp de 1200 de ani, inainte de Reforma?" El insusi admite ca Trupul lui Hristos nu putea pur si simplu sa dispara pentru o perioada atat de lunga din istorie. Teoria lui este ca pentru a-i descoperi pe "adevaratii" crestini, trebuie sa urmam "cararea de sange", adica episoadele istoriei Bisericii in care diferite grupuri disidente au fost persecutate de bisericile istorice. Acolo unde gasim sangele, persecutia, disidenta, acolo se afla crestinii adevarati, Biserica secreta si invizibila a lui Hristos. Cu alte cuvinte, crestinii "evanghelici" au continuat sa existe de-a lungul istoriei si au aparut din cand in cand la suprafata, numai pentru a fi imediat atacati de cei pe Daniel Branzai ii numeste lupi care-si ascut coltii.
Cartea lui J.M. Carroll a devenit foarte populara printre baptisti si fost publicata in mai multe editii in aproape 2 milioane de exemplare pana in 1994.
Aceasta este teoria pe care am auzit-o si eu ca baptist. Aceasta este teoria pe care cei mai multi protestanti o folosesc astazi ca sa raspunda la intrebarea "unde au fost neoprotestantii inainte de Reforma". Ca si alte teorii, precum teoria evolutiei, teoria "cararii de sange" este atragatoare pana la o cercetare mai adanca. Subrezenia ei apare atunci cand incercam sa identificam acele grupuri de "crestini adevarati" si descoperim fie ca acestia erau de fapt eretici, fie ca nu aveau nimic in comun cu neoprotestantii de astazi. Care sunt grupurile persecutate presupuse a fi baptistii dinainte de baptisti?
· Donatistii
· Novatienii
· Paulicienii
· Montanistii
· Albigenzii
· Valdezii
· Anabaptistii
Pastorul baptist Iosif Ton, "Sa ne cunoastem Crezul"[5] (Editura Cartea Crestina, Oradea, 1998) face si el apel la aceasta succesiune dubioasa: Baptistii au fost aceia care, avand o traditie indelungata in spatele lor, pe anabaptisti, pe albigenzi, pe valdenzi, pe lollarzi si pe altii, grupari care in decursul istoriei s-au rupt din sanul Bisericii din mai multe motive, printre care si acesta al botezului, baptistii deci raman la practica biblica, corecta, ca botezul nu precede, ci urmeaza actului de credinta prin care L-au primit pe Cristos ca Mantuitor.
Iata insa ce descoperim, la o cercetare mai atenta, cu privire la aceste grupuri: Anabaptisti: un curent radical cu ramuri eretice Sub acest nume au existat o serie de curente religioase radicale, unite prin practica comuna a rebotezariii adultilor (botezul lor ca prunci fiind considerat nevalabil). Incidental, rebotezarea adultilor era pentru ei un mijloc de a rupe pe credinciosi de Biserica Romei si de a forma o biserica "pura". Anabaptistii au fost persecutati in Europa si se crede ca peste 30 de mii dintre ei au fost executati pana la mijlocul secolului XVI. Din cauza diversitatii fractiunilor anabaptiste, este greu sa dam o caracterizare generala a teologiei lor. Multi dintre ei au aderat la o teologie trinitariana, dar unii dintre lideri au expus idei eretice.
Martin Cellarius a publicat o carte in 1527, intitulata "Despre lucrarile lui Dumnezeu", in care sustinea ca Iisus a fost divin doar in sensul in care toti suntem divini daca avem Duhul Sfant in noi.
· Hans Denk, nascut in 1495 in Bavaria, bun cunoscator al limbilor Bibliei si rector al unei universitati in Nurenmerg, a negat doctrina ortodoxa a Sfintei Treimi.
· Johannes Campanus a publicat in 1531 o carte in care afirma ca nu exista decat doua persoane divine, Tatal si Fiul, ca Fiul este inferior Tatalui si ca Duhul Sfant nu este decat o putere.
· Jakob Kautz, un predicator anabaptist a negat docrtina pedepsei vesnice. A fost inchis in Strassburg la 1528, apoi exilat.
· Conradin Bassen, care a negat divinitatea lui Hristos a fost decapitat in 1530 la Basel.

Albigenzii: eretici anti-trinitarieni
Acestia au fost o secta care a inflorit in sudul Frantei in secolele XII si XIII. Teologia lor era una dualista, in care se postula existenta a doua principii egale, unul al raului, altul al binelui. Iata cateva din doctrinele lor:
· Lumea vizibila a fost creata de o putere a raului, in timp ce lumea invizibila, spirituala, a fost creata de o putere a binelui.
· Vechiul Testament este lucrarea Diavolului
· Barbatul trebuie sa nu se atinga de femeie. Laptele, ouale si carnea nu trebuie consumate.
· Din moment ce trupul material este rau, Hristos nu a putut avea un astfel de trup si nu a putut muri pe cruce.

Paulicienii: eretici
Paulicienii au fost o secta eretica derivata din Maniheism si care a aparut candva in secolul VII. Cateva din doctrinele lor:
· Hristos a fost un inger (nu un om). Nu s-a nascut din Fecioara Maria si lucrarea lui a fost doar una de invatatura.
· Epistolele lui Petru sunt respinse, pentru ca Ap. Petru s-a lepadat de Hristos.
· Icoanele si ierarhia Bisericii sunt respinse, fiind inlocuita cu propria lor organizatie.
Valdenzii: catolici care predicau saracia
Fondatorul valdenzilor a fost Peter Valdo (mort in 1216), un negustor bogat din Lyon, care si-a vandut averea saracilor si a inceput sa predice in sudul Frantei. Peter Valdo nu a avut nici o obiectie impotriva doctrinelor catolice, dar a predicat si a incurajat o viata de saracie care contrasta cu fastul si luxul Bisericii Catolice. Ulterior el a intrat in conflict cu Biserica Catolica, aceasta interzicandu-i sa mai predice. Urmasii lor au inceput sa adopte unele invataturi care se indepartau mai mult de catolicism. Cu toate acestea, intre valdenzii din secolele XII si XIII si neoprotestantii moderni nu exista aproape nimic in comun. De exemplu, ei cinsteau pe Fecioara Maria si pe sfinti, acceptau cele sapte taine si botezau pruncii. De abia dupa 1600 unele grupuri de valdenzi s-au apropiat de protestanti, fara a se asemana insa niciodata cu baptistii moderni.
Profesorul Emilio Comba de la Colegiul Teologic Valdenz din Florenta scrie:
"Am cauta in zadar in crezul valdenzilor timpurii sa gasim elementele care caracterizeaza protestantismul"[6].

Montanistii: eretici
Montanus a infiintat aceasta secta in secolul al II-lea. El sustinea ca asa cum Iisus a fost intruparea Logosului, el, Montanus, este intruparea Duhului Sfant. Montanus prevedea aparitia unei noi epoci in istorie, epoca dominata de lucrarea Duhului, in care urmasii lui vor face minuni, vindecari si profetii prin puterea Duhului Sant. Prin accentul pus pe aceste lucrari supranaturale, ei se asemanau mai degraba cu harismaticii din zilele noastre.