VIETUIND IN LUMINA CLARA A INALTARII

De-a lungul a patruzeci de zile, dupa Invierea Sa, Isus Hristos S-a tot aratat ucenicilor Sai pentru a le confirma prin dovezi si lamuriri extrem de clare tot ce era scris in Scripturi cu privire la Sine si la Imparatia Sa. Biblia ne consemneaza o serie de asemenea aratari, fara sa dea nicaieri de inteles ca numarul lor s-ar fi limitat doar la cele consemnate. Doctorul Luca se multumeste sa precizeze ca ele au avut loc "deseori", dar nu uita sa accentueze ca - indiferent de numarul lor - toate aceste intalniri dintre Mantuitor si ucenici aveau ca scop discutarea si clarificarea extrem de precisa a lucrurilor referitoare la Imparatia lui Dumnezeu.
Ce discutii interesante aveau loc, probabil, in aceste ocazii... Dar, oricat de minunate si utile ar fi putut fi ele, cronicarul inspirat alege sa ne vorbeasca - in cartea Faptelor Apostolilor - numai despre una singura. Este vorba despre cea in care apostolii au intrebat, in pasajul din Fapte 1:6: "Doamne, in vremea aceasta ai de gand sa asezi din nou Imparatia lui Israel?".
Indiferent cat de multe s-ar putea spune despre intrebare, despre oportunitatea ei si despre felul in care ea dezvaluia anumite preocupari ce framantau inimile ucenicilor, mie tot mai important mi se pare felul in care Domnul alege sa raspunda. El ne spune ca vremile si soroacele nu sunt la dispozitia noastra. Si treaba crestinilor nu a fost, nu este si nici n-ar trebui sa fie nicicand calcularea lor. Tot ceea ce tine in mod exact de timpul celei de-a doua veniri a lui Hristos, tot ceea ce tine de momentul restaurarii finale si definitive a intregului Univers a fost pastrat sub autoritatea lui Dumnezeu Tatal.
La prima vedere, raspunsul poate parea frustrant. Nu este treaba noastra, Doamne?- ar fi putut spune ucenicii. Iarta-ne, dar care este aceasta treaba - atunci?
In mod magistral, Isus intuieste o astfel de intrebare si raspunde peste poate de lamuritor. Parafrazand, raspunsul Domnului ar putea fi sintetizat astfel:
"Treaba voastra, rostul vostru, insusi sensul unic si profund al existentei voastre pamantene este sa Ma traiti pe Mine. Sa Ma cunoasteti tot mai mult si sa va lasati imbracati cu puterea Duhului Meu Sfant. Sa experimentati din zi in zi profunzimea relatiei cu Dumnezeu, gustand tot mai mult Cuvintele mele. Sa va gasiti placerea doar in Mine, gustandu-Ma pentru ca - nu-i asa?- "bun este Domnul" (1 Petru 2:3).
Si, nu in ultimul rand, sa spuneti despre Mine tuturor celor care nu Ma cunosc, de-ar fi sa mergeti pentru asta chiar pana la marginile pamantului".
Cerandu-va iertare pentru indrazneala de a reformula cuvinte ce n-au avut nicicand nevoie de asta, as pune capac indraznelilor mele de astazi punandu-va si o alta intrebare: Ce este, de fapt, Crestinismul?
Ciorovaieli nesfarsite despre vremuri si soroace, despre locuri sfinte si texte de rugaciuni, despre modalitati extrem de diferite de a interpreta una si aceeasi Evanghelie Sfanta a Domnului si Mantuitorului Isus Hristos? Sau altceva? Chiar in timp ce Domnul rostea cuvintele care confirmau coborarea Duhului Sfant pentru a da sens si legitimitate tuturor eforturilor celor care vor sa aiba o relatie cu Dumnezeu, pe cand ochii tuturor Il urmareau ca pentru a-i sorbi minunatele Cuvinte, "El S-a inaltat la cer, si un nor L-a ascuns din ochii lor" (Fapte 1:9).
Intelegeti ce se intamplase? Chiar in timp ce rostea cea mai importanta dintre lectiile de dupa Invierea Sa, Domnul a ales sa se desparta de ucenicii Sai inaltandu-se din mijlocul lor. Tocmai cand trasase cu minunata maestrie si excelenta claritate sensul conditiei crestine pe pamant, Isus se indreapta spre cer - spre locul spre care trebuie sa tinda umblarea oricarui urmas al Sau, din orice moment al istoriei. Pana atunci, unele dintre aratarile Sale se desfasurasera in mod deosebit, spectaculos chiar. Putea aparea pe negandite si, dupa buna Sa dorinta, putea disparea in mod la fel de neasteptat. Trupul cel inviat nu se mai supunea limitarilor materiale, nu mai tinea cont de legile mecanicii newtoniene.
Daca ar fi ales asa, Domnul putea sa procedeze asemanator si cu prilejul Inaltarii Sale. Dar nu a facut asta. Dimpotriva, in chiar momentul in care captase la modul exclusiv atentia tuturor ascultatorilor Sai, El S-a inaltat la cer. Despartirea a fost extrem de vizibila. Suveranul Universului a plutit usor spre inaltimi, facand despartirea cu atat mai neasteptata si uluitoare. Ca si cand ar fi vrut sa spuna ca s-a terminat seria aratarilor de dupa Inviere. (E drept ca urma si aratarea inaintea lui Saul din Tars, dar acea ultima aratare nu mai semana cu cele de dupa inviere, deja). Cei ce se obisnuisera sa-I astepte revenirea mereu trebuiau sa invete a trai stiind ca El este mereu cu ei - in mod spiritual.
Asta da raspuns. Toti cei interesati in a sustine interesele pamantene ale Creatorului au a nu uita esenta crestinismului. Si aceasta inseamna ca el, crestinismul, este o relatie cu Acela care a murit si a inviat. De ce spune Sfantul Apostol Pavel ca esenta mantuirii sta in a crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti pe Isus Hristos (Romani 10:9)? Cumva pentru ca Intemeietorul crestinismului este viu chiar in acest moment, asa cum va fi in vecii vecilor? De ce a ales Isus, Domnul, sa Se inalte la cer - in loc sa dispara pur si simplu din ochii ucenicilor Sai? Cumva versetele 10-11 din Faptele Apostolilor contin in ele raspunsul? Cititi-le, inca o data : "Si cum stateau ei cu ochii pironiti spre cer, pe cand Se suia El, iata ca li s-au aratat doi barbati imbracati in alb, si au zis: "Barbati Galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer".
Tot ceea ce doreste de la noi Dumnezeu este sa traim pentru El deplin constienti ca Inaltarea lui Isus la cer este garantia suprema a revenirii Sale.
Si revenirea inseamna timpul socotelilor...

Iulian Porumb

TREZIREA SPIRITUALA, NEVOIE URGENTA

Mark Hobafcovich este Manager la Bordul de Misiune Nord American al Conventiei Baptiste de Sud, si impreuna cu sotia si cele doua fete ale lor, Hadassah si Elizabeth locuieste in Atlanta.

Text: Neemia 8: 8 (1-12)
'Ei citeau deslusit in cartea Legii lui Dumnezeu, si-i aratau intelesul, ca sa-i faca sa inteleaga ce citisera'

Indepartarea oamenilor de Dumnezeu:
Astazi traim vremuri grele. Intunecimea pacatului face ravagii in societate. Mai mult ca oricand avem nevoie de o trezire spirituala pe care doar Dumnezeu o poate face. Filozofia nu ajuta. Tehnologia a dat faliment la inbunatatirea lumii. Religia nu satisface. Singura si adevarata izbavire pentru omenire este Dumnezeu.
El a promis poporului Israel ca, daca-L va asculta, vor fi binecuvantati ca popor, iar daca nu-L vor asculta, vor fi judecati si dusi in captivitate (Deuteronom 28). Poporul a avut un inceput bun, insa, datorita neascultarii lor, au ajuns in robie. Dupa divizarea Imparatiei in anul 930 BC, cele 10 triburi din partea de Nord au fost duse in robia asiriana in anul 722 BC, iar triburile lui Iuda si Beniamin din partea de Sud au fost duse in robia baliloniana in anul 586 BC. Cele zece triburi ale Imparatiei de nord au fost absorbite in Asiria si in alte culturi, insa cei din partea de sud, au ramas intacti in Balilon, iar dupa ce puterea babilonienilor a fost zdrobita de Mezi si Persi in 539BC, multi s-au intors din robie. Cartea lui Neemia parcurge o perioada de aproximativ douazeci de ani incepand cu anul 445BC si terminandu-se cu reintoarcerea la Ierusalim din captivitatea Balilonului.

Dumnezeu foloseste oameni in trezirea poporului:
In anul 538 BC primul grup se reintoarce la Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel. Poporul lucreaza la rezidirea templului si din cauza opozitiei samaritenilor aceasta dureaza 23 ani, fiind terminiat in anul 515 BC. Dupa optzeci de ani de la reintoarcerea acestui grup, in 458 BC al doilea grup condus de Ezra se reintoarce si gaseste o stare spirituala degradata. Poporul s-a casatorit cu alte popoare dintre neamuri si participau la practici pagane. Sub conducerea si invatatura lui Ezra poporul s-a reintors din pacatul idolatriei. Dupa patrusprezece ani de la sosirea lui Ezra in Ierusalim, soseste Neemia si Dumnezeu il foloseste sa reconstruiasca zidurile cetatii, restaurand starea sociala si economica a poporului. Motivati de entuziasmul reconstruirii zidurilor cetatii care a durat doua luni, poporul cere lui Ezra sa continue in invatatura legii. Preotul Ezra foloseste aceasta ocazie si Dumnezeu face o mare trezire in popor. Dupa o amplasare impunatoare in fata adunarii poporului, legea se citeste timp de 6 ore, timp la care poporul era cu luare aminte. Au facut un podium (v.4) ridicat cu prilejul acesta si patrusprezece persoane stateau inaintea poporului si Ezra a binecuvantat pe Domnul. Dumnezeu foloseste deschiderea poporului la invatatura Legii si se produce o mare trezire spirituala in popor. Care sunt lectiile pe care le invatam din aceasta trezire si care sunt implicatiile unei treziri spirituale?

Invataturi ale treziri spirituale:
Din experienta poporului din textul din Neemia sunt relatate sase invataturi de baza. Sa ne uitam pe rand la fiecare dintre ele:

1. In primul rand vedem deslusit ca trezirea spirituala a poporului se incepe cu un respect si reverenta fata de Cuvantul lui Dumnezeu. In Neemia 8:6 citim: 'Ezra a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul cel mare, si tot poporul a raspuns ridicând mânile: "Amin! Amin!" Si s-au plecat si s-au închinat înaintea Domnului, cu fata la pamânt.' Poporul a avut o profunda reverenta fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Persoanele care nu au reverenta de Cuvant, bisericile care nu respecta Cuvantul, natiuniile care nu pun baza pe Cuvantul Domnului nu pot fi trezite spiritual. Astazi mai mult ca oricand trebuie sa ne reintoarcem la a respecta Cuvantul. Se fac decizii bazate pe pareri personale la nivel individual si chiar si in bisericile crestine autoritatea nu o mai are Cuvantul ci democratia. S-a ajuns ca sa se voteze daca pacatul clar explicat in Scripturi mai este pacat. Ce tragic, sa se puna parerile personale ma presus decat Cuvantul Domnului. Romanii au avut si zicala" Vox populi, vox Dei", adica 'vocea poporului este vocea zeilor'. Sa nu uitam ca Romanii ca popor si ca putere au disparut si sa invatam din experienta multora dinnaintea noastra.

2. In al doilea rand, pentru ca trezirea spirituala a aibe loc trebuie explicat Cuvantul pe intelesul tuturor. Versetul 8, 'Ei citeau deslusit în cartea Legii lui Dumnezeu, si-i aratau întelesul, ca sa-i faca sa înteleaga ce citisera.' Aici vedem clar rolul studiului biblic al invatatorilor, evanghelistilor, pastorilor si tuturor lucratorilor cu Evanghelia. Cei care se ocupa cu invatatura trebuie sa aiba timp sa se pregateasca pentru a da o hrana poporului pe intelesul tuturor. Cuvantul citit este ca saminta pusa in pamant, cuvantul explicat este acea samanta udata si odata incoltita, ingrijita cu drag in mod zilnic. Durerea este ca sunt multi care slujesc cu cuvantul si nu au timp de a se ruga, de a se pregatii si nu pot explica Cuvantul Domnului. In cazul de fata poporului i-a fost explicat Cuvantul Legii, iar ei au inteles cele aratate in ea.

3. Trezirea poporului are un efect de fond, nu de forma. Versetul 9: 'Dregatorul Neemia, preotul si carturarul Ezra, si Levitii care învatau pe popor, au zis întregului popor: "Ziua aceasta este închinata Domnului, Dumnezeului vostru; sa nu va bociti si sa nu plângeti!" Caci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.' Datorita starii lor inaintea lui Dumnezeu, poporul plangea cand au auzit cuvintele Legii. Poate ne intrebam"Ce este rau cu aceasta" caci doar ar trebui sa ne bucaram cand poporul este atins si strapuns. De fapt mai toti credem ca atunci o slujba a fost reusita cand biserica este atinsa si oamenii plang. Sa nu fim intelesi gresit, plansul isi are locul lui si poate ca nu ar strica ca oamenii sa fie atinsi in asa fel incat sa-si planga pacatul, insa in cazul de fata vedem ca plansul nu este acceptat ca si raspuns adecvat in aceasta situatie. Sunt mai multe motive pentru care Ezra nu vede ca un lucru pozitiv bocetele poporului. In primul rand, trezirea spirituala trebuie sa aiba un efect spiritual nu unul melancolic, trebuie sa fie un lucru de fond nu de forma. Este mult mai usor sa fii atins in asa fel incat sa plangi decat sa -ti schimbi felul de gandire, obiceiurile si prioritatile in viata. Este mult mai usor sa fii atins pana la lacrimi si sa pleci neschimbat, decat sa te pocaiesti de stari, atitudini si pacate cu care toti ne luptam. Este mai ferice sa dai, decat sa primesti, spune Cuvantul cu toate ca omului de rand i se pare o absurditate. 'Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui' ne indeamna Cuvantul, pe cand noi in mod firesc ne punem noi pe primul rand. Un alt motiv pentru care Ezra a socotit ca nu este vremea potrivita pentru bocet este si faptul ca adunati inaintea Domnului noi suntem pentru EL adunati si nu pentru noi. Ezra le aminteste in versetul 9 ca 'Ziua aceasta este inchinata Domnului, Dumnezeului vostru, sa nu va bociti' Pentru cine mergem la Inchinare, pentru noi sau pentru Domnul? Mi se pare ca de mai multe ori mergem la Inchinare si ne avem pe noi in obiectiv, in loc sa-L avem pe Domnul. Pentru cine pregatim programele, pentru noi sau pentru Dumnezeu? Ziua aceasta este inchinata Domnului, spune inteleptul Ezra. Sa invatam si noi din aceasta experienta a poporului.

4. Trezirea Spirituala trebuie sa aiba un efect practic in popor. "Duceti-va de mâncati carnuri grase si beti bauturi dulci, si trimiteti câte o parte si celor ce n-au nimic pregatit, caci ziua aceasta este închinata Domnului nostru; nu va mâhniti, caci bucuria Domnului va fi taria voastra." (Versetul 10). Nu uitati sa fiti o binecuvantare pentru altii, in urma binecuvantarii primite de la Domnul. Dati si celor care nu au fost binecuvantati cum ati fost voi. Credinta fara fapte este moarta. Religiunea curata si neintinata este sa ingrijesti de vaduve si orfani. De vorbe este satula lumea, ea asteapta faptele noastre. Ce minunat este insa ca si aceste fapte, tot Domnul le-a pregatit ca sa umblam in ele. Cate dintre aceste fapte pregatite de Domnul le-am lasat sa treaca fara ca sa le fructificam? Eu sunt constient ca am scapat multe oportunitati de slujire. Cand omul este treaz spiritual, este senzitiv la orice situatie si oportunitate. Trezirea spirituala autentica are un efect pozitiv si practic in societate.

5. Trezirea spirituala duce la marturisirea pacatelor. ' Neemia 9:2:'Cei ce erau din neamul lui Israel, despartindu-se de toti strainii, au venit si si-au marturisit pacatele lor si faradelegile parintilor lor.' Domnul cunoaste starea noastra inainte de a o marturisi, insa El doreste ca noi insine sa ne dam seama de pacatosenia noastra si ca noi personal nu putem sa ne rezolvam starea in care suntem. Marturisirea pacatelor nu este facuta pentru beneficiul Domnului ci al nostru. 'Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire.' (1 Ioan 1:9). Domnul Isus a murit pentru toate pacatele noastre insa acestea trebuie marturisite pentru a primi iertarea. Trezirea spirituala sensibilizeaza poporul marturisandu-si pacatele inaintea Domnului. Spiritual nu poti experimenta ridicare pana nu experimentezi coborare. Smeriti-va sub mana tare a lui Dumnezeu pentru ca la vreme potrivita El sa va inalte, ne aminteste apostolul Petru.

6. Trezirea spirituala conduce la incheierea unui legamant facut cu Domnul. Neemia 9:38' Pentru toate acestea, noi am încheiat un legamânt pe care l-am facut în scris. Si capeteniile noastre, Levitii nostri si preotii nostri si-au pus pecetea pe el.' Domnul facuse legamant cu poporul si El este credincios legamantului Sau. Poporul insa a calcat legamantul facut si era de asteptat ca acest legamant sa se initieze din partea poporului. Mai mult decat atat, acest legamant nu este doar verbal, ci unul scris. L-au scris si in numele poporului capeteniile, Levitii si preotii si-au pus pecetea, semnand acest legamant. Domnul nu a primit o 'anonima' cum de prea multe ori primim noi, ci si-au iscalit numele, intendificandu-se. Prin aceasta si capeteniile si Levitii si preotii au recunoscut starea lor proprie si hotararea lor ferma de a se pune in randuiala cu legea Domnului. Pentru ca trezirea spirituala sa aiba lor, noi conducatorii poporului, pastorii, evanghelistii si toti cei chemati la slujire trebuie sa fim exemple demne de urmat. De cate ori noi, in loc sa dam astfel de exemple, devenim exemple pe care poporul nu trebuie sa le urmeze. Vrem sau nu, datorita slujirii noastre suntem exemple, insa este nevoie de exemple positive. In cazul de fata, seriozitatea poporului in a se indrepta dupa legea Domnului este aratata in capitolul 10, unde gasim care sunt punctele acestui reinnoit legamant facut in scris aratat in versetul 29:'Au fagaduit cu juramânt si au jurat sa umble în Legea lui Dumnezeu, data prin Moise, robul lui Dumnezeu, sa pazeasca si sa împlineasca toate poruncile Domnului, Stapânului nostru, orânduirile si legile Lui.' (Neemia 10:29). 1) Primul punct al acestui legamant este: "Sa asculte de Legea Domnului". Ei au fost cu totii constienti ca nu au ascultat de Domnul si au nesocotit Legea data de El. Acum ei vor sa se intoarca de la calea lor de neascultare si impreuna promit ca o sa asculte de Domnul. 2) In al doilea rand, "Poporul fagaduieste o traire separate fata de trairea lumii". 'Am fagaduit sa nu dam pe fetele noastre dupa popoarele tarii si sa nu luam pe fetele lor de neveste pentru fiii nostri' (Neemia 10:30) Faptul ca s-au incuscrit cu alte popoare i-a condus la idolatrie. Imparatul Solomon a fost cel care a pacatuit inaintea Domnului si prin faptul ca a luat in casatorie multe neveste dintre neamuri a fost condus la idolatrie. 'Când a îmbatrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alti dumnezei' (1 Imparati 11:4). Acum poporul, sub invatatura data din Lege de Ezra a ajuns la convingerea acestei mari calcari de Lege, se pocaiesc si fagaduiesc Domnului in acest reinnoit legamant ca vor trai in separare de lume. Poporul a fost ales de Domnul sa fie o lumina pentru alte opoare, nu sa se amestece cu ceilalti. Noi in acelasi timp am fost chemati sa fim sare si lumina, sa conducem lumea la Dumnezeu, nu sa ne "incuscrim" cu lumea si standardele ei. 3) Al treilea punct scris in reinnoirea Legamantului este "Onorarea zilei Domnului". 'sa nu cumparam nimic, în ziua Sabatului, si în zilele de sarbatoare, de la popoarele tarii care ar aduce de vânzare în ziua Sabatului marfuri sau altceva de cumparat, si sa lasam nelucrat pamântul în anul al saptelea si sa nu cerem plata nici unei datorii.' (Neemia 10:31). Pana acum ei au nesocotit aceasta porunca, insa acum, in urma trezirii spirituale ei revin la pastrarea si punerea de-oparte a zilei Domnului. 4) Al patrulea punct in promisiunea lor scrisa este: "Sustinerii lucrarii Domnului prin zeciuieli si daruri" Neemia 10: 32-39 arata promisiunea de a sustine lucrarea lui Dumnezeu. 'Am luat asupra noastra îndatorirea sa dam a treia parte dintr-un siclu pe an pentru slujba Casei Dumnezeului nostru' (Neemia 10: 32). Ei si-au dat seama de responsabilitatea pe care fiecare o are pentru sustinerea lucrarii lui Dumnezeu si inaintarea planului Sau in lume.

Ce exemplu binecuvantat si demn de urmat. Toate acestea s-au intamplat ca sa ne fie pilda noua. Mai mult ca oricand astazi avem nevoie de o trezire spirituala. Lumea, natiunile, bisericile si indivizii au nevoie de trezire. Eu personal am nevoie de aceasta pe multe planuri. Dumnezeu doreste sa ne trezeasca, El vorbeste in multe feluri omului si poate-ti vorbeste chiar tie acum. El ne iubeste si doreste sa-Si indeplineasca planul prin noi. Odata treziti, oamenii vor cunoaste aceasta si impactul nostru in lume va fi vizibil si pozitiv pentru gloria Domnului nostru Isus.

Mark Hobafcovich

HAR SAU MANIE ? - Iulian Porumb

In urma cu ceva vreme vorbeam despre tradarea Apostolului Iuda. Un subiect nu foarte iubit de crestini. Interesant, dar desi avem zilnic parte de tot felul de inconsecvente, situatii din care nu iesim intotdeauna prea onorabil, adevarate “balbaieli” spirituale, nu suntem totusi foarte dornici sa meditam sau sa vorbim pe marginea subiectului tradarii. Cel putin, nu toti...
Cu toate astea, acest subiect nu este mai putin important sau vrednic de abordat. Sa incercam putin sa intelegem conceptul. Noul Dictionar Explicativ al limbii romane (editia electronica) defineste tradarea astfel: “a abandona in mod perfid sau las (trecand de partea adversa)”. Inteles asa, conceptul de tradare se poate referi la abandonarea oricarei cauze, la renuntarea in mod nevrednic la implinirea unei misiuni.
Revenind la Iuda, care este partea cea mai detestabila a tradarii sale? Faptul ca L-a abandonat pe Domnul? Si Petru a facut acelasi lucru. Faptul ca a dat bir cu fugitii? Dar prin asta Iuda nu se deosebeste cu nimic de nici unul din ceilalti ucenici. Toti L-au parasit, in noaptea incercarii Sale, si au fugit ca si cand nu le-ar fi pasat catusi de putin de Invatatorul lor.
Sa fie oare faptul ca Iuda s-a gandit sa faca un ban, vanzandu-si Mantuitorul? Sa fie faptul ca tradatorul credea ca “evlavia este un izvor de castig” (1 Timotei 6:5)?
Ce ne-a venit astazi sa sustinem ca subiectul tradarii merita dezbatut (pornind de la exemplul lui Iuda), si de ce credem ca incercarea de a va atrage atentia cu un astfel de subiect – fie si numai pentru cateva clipe – ar putea avea o cat de minora sansa de izbanda?
Pai, totul porneste de la Scriptura. Mai precis, de la cartea Faptelor Apostolilor. In primul ei capitol, imediat dupa ce vorbeste de implinirea fagaduintei coborarii Duhului Sfant, de Inaltarea Domnului, de Marea Trimitere si de staruinta in rugaciune a grupului apostolic, doctorul Luca gaseste de bine sa abordeze subiectul delicat, neplacut si abominabil al tradarii lui Iuda.
De ce, oare?
Liderul incontestabil al grupului de ucenici, Apostolul Petru, se ridica- intr-una din zilele premergatoare pogorarii Duhului Sfant- ca sa faca vreo cateva afirmatii cel putin uluitoare. In primul rand, Petru afirma ca tradarea lui Iuda s-a circumscris unui plan divin atent elaborat- ea fiind implinirea Psalmului 69. Veti spune, bine- dar pana aici nu este nimic extrem de nou. Stim cu totii ca Biblia a anuntat mai dinainte ca unul dintre ucenici Il va vinde pe Domnul. Corect. Dar de unde stia Petru ca, prin tradarea lui Iuda, se va implini Psalmul 69? Si cum i-a venit ideea ca, in conformitate cu cerintele acelui psalm, sa aplice solutii practice pentru umplerea rusinosului loc gol lasat in urma prin tradarea Iudei?
Raspunsul vine tot din capitolul 1 al cartii Faptelor Apostolilor. Petru isi luase in serios nu numai rolul de lider al grupului de apostoli (pe care vedem bine ca il avea), dar si pe acela de ucenic al lui Hristos. Discutiile avute cu Domnul, dupa invierea Sa, fusesera deosebit de fructuoase pentru Petru. Amintiti-va ca principalul obiectiv al acestor discutii fusese Imparatia Tatalui ceresc. Asta include si aspectele legate de intelegerea detaliata a elementelor planului divin cu privire la toate aspectele legate de mantuire.
Nu ne putem imagina ca printre intrebarile apostolilor nu si-a facut loc si aceea legata de dureroasa amintire a tradarii lui Iuda. La urma urmei, Iuda era unul dintre cei mai reprezentativi dintre ucenici.
Si nu se poate crede ca Domnul Isus lasase fara nici un raspuns tocmai o atat de importanta intrebare. In fond, s-ar fi putut scuza Iuda intr-un mod sau altul?
Cum aminteam deja, nu a fost el singurul care a abandonat lupta. Petru a avut si el lepadarea sa. Ceilalti ucenici nu au tinut sa se arate mai breji. Cel putin in noaptea arestarii lui Isus. Scriptura aratase mai dinainte ca acest lucru urmeaza sa se intample. Si Scriptura se implineste inevitabil. Dar ea spusese ca va fi o noapte in care toti ucenicii isi vor parasi Invatatorul, fara a spune ca ei nu se vor mai intoarce niciodata la El.
Anuntase mai dinainte Biblia ca unul din doisprezece va fi un vanzator, fara a preciza identitatea lui in mod clar. Cu alte cuvinte, Iuda nu fusese predestinat tradarii. Ar fi putut alege si el sa se pocaiasca. De altfel, Evanghelia arata ca a avut el o tentativa de intoarcere la Dumnezeu, nedusa insa pana la capat. Cand a inteles ingrozitoarele consecinte ale tradarii , Iuda s-a dus la Templu sa se rafuiasca cu patronii lui. Dar a fost izbit in plin de recea lor indiferenta. Cand isi recunoaste pacatul, Iuda precizeaza ca a vandut “sange nevinovat” (Matei 27:4).
“Ce ne pasa noua?” au raspuns “angajatorii” lui. “Treaba ta”. Si l-au lasat prada disperarii nimicitoare.
Iuda a iesit mai apoi afara. Cum a facut si Petru, un pic mai tarziu. Dar, spre deosebire de Petru, Iuda n-a mai ales sa planga amar. Pentru el, tavalugul pierzaniei nu mai putea fi oprit. A aruncat argintii in Templu, spune Evanghelistul Matei (capitolul 27, versetul 5)- si s-a dus sa se spanzure...
Ceea ce probeaza, o data in plus, ca este un timp pentru toate. Chiar si pentru pocainta exista un ultim soroc, un ultim ceas.
De ce trebuia sa tina Petru cuvantarea din capitolul 1? Pentru ca, in Imparatia lui Dumnezeu, problemele trebuie rezolvate intotdeauna. Si nu oricum, ci numai in felul ales de Dumnezeu.
Nu foloseste nimanui sa ascunda tradarile, mari sau mici. Ele oricum vor fi cunoscute, mai devreme sau mai tarziu. In legatura cu Iuda, textul din Fapte 1:19 spune ca fapta lui ajunsese cunoscuta “de toti locuitorii din Ierusalim”.
Solutia pentru problema asta nu putea fi nicidecum incercarea de musamalizare. Asta nu ar fi aruncat o lumina prea grozava asupra Caii propovaduite de apostoli. Ei erau chemati nu sa mimeze sfintenia, ci sa o traiasca. Daca Iuda n-a vrut, sau n-a mai putut (in ultima clipa) sa-si rezolve problema, ceilalti trebuiau sa o faca.
Cum se pot rezolva tradarile? Numai in modul decis de Dumnezeu in Biblie. Mai intai, trebuie sa fim convinsi ca orice pacat reprezinta o forma de tradare, de abandon dezonorant. Apoi trebuie sa credem ca este absolut indezirabil sa incercam a merge mai departe fara a rezolva pacatul, oricare ar fi el.
Trebuie sa-l marturisim, mai intai inaintea lui Dumnezeu. El este primul afectat de orice pacat. Daca pacatul a afectat si pe aproapele nostru, trebuie marturisit acest lucru- cu toata sinceritatea.
Al doilea pas are de-a face cu cererea iertarii. Intai de la Dumnezeu, apoi de la aproapele afectat de actiunea noastra pacatoasa.
Un ultim pas, fara de care riscam sa stricam totul, este abandonarea respectivului pacat.
Pentru ca, la drept vorbind, la ce foloseste sa-ti tot ceri iertare pentru un pacat sau altul- daca tie nici nu-ti trece prin minte sa-l abandonezi, de fapt.
Sa-l lepezi, adica. Pentru a nu gusta din riscul de a fi tu insuti lepadat de Dumnezeu...

Iulian Porumb

Intelepciunea milenara a poporului roman a izvodit de-a lungul timpului o impresionanta multime de cugetari, proverbe si zicatori- care mai de care mai interesante si pline de miez. Un subiect vizat de foarte multe ori in preocuparile artistice ale rapsozilor si barzilor din vechime este facerea de bine. Daca parcurgi doar cateva dintre aceste creatii iti dai seama ca tema in discutie nu este intru totul in gratiile populare.
Dimpotriva, se pare ca oamenii si-au format de-lungul timpului convingeri solide care par mai degraba a se ridica impotriva ideii de a lupta pentru a face binele aproapelui tau. Bine, bine - veti spune, cum ramane atunci cu coplesitorul numar al basmelor si povestilor in care binele este invingator, chiar daca la sfarsit?
Pai, nu despre opere de imaginatie vorbesc eu aici, ci despre zicerile care doresc a prinde experienta umana in chiar chintesenta ei. Cu alte cuvinte, despre chestiuni practice doresc a sta de vorba. Pana la urma, partea fierbinte a temei se refera la dificultatea de a face binele. Daca lucrurile s-ar opri la cugetarile strabune, ar mai fi cum ar mai fi. Dar daca esenta acestui mod de gandire a strabatut timpurile pana la noi si ne influenteaza chiar si astazi gandirea? E adevarat, sa faci binele a fost intotdeauna, este si ramane una dintre cele mai complicate actiuni omenesti.
Sfantul Apostol Pavel descrie in magistrala sa Epistola catre Romani aceasta lupta in faimoasele cuvinte: '' Gasesc, deci, in mine legea aceasta: cand vreau sa fac binele, raul este lipit de mine '' (Romani 7:21). Se da o lupta teribila in noi, deseori. Firea pamanteasca se lupta cu Duhul, diformitatile vechiului mod de gandire se lupta impotriva Cuvantului lui Dumnezeu primit de mintea noastra. Comoditatea se lupta cu indemnul dat de Domnul de a ne implica in toate bataliile Sale.
Si nu o singura data victoria nu este de partea noastra. Pare mult mai simplu sa nu doresti sa te implici deloc in lupta facerii de bine. Sa stai nepasator, dorind rolul unui spectator. Sa te scuzi spunand ca nu ai timpul necesar. Sa spui ca oricum nu ai nevoie de complicatii. Oamenii nu sunt intotdeauna dispusi sau chiar capabili sa inteleaga bunele intentii. Dimpotriva, te poti trezi pus in situatia ca intentiile tale sa fie gresit intelese. Sa fii privit cu neincredere. Cu ostilitate chiar.
Ce-i de facut? Poti inclina steagul, acceptand tacit jocul lumii in care traiesti, te poti -cum ar zice Sfantul Pavel- potrivi ''chipului veacului acestuia'', sau poti alege o alta atitudine.
Poti decide ca -pentru tine, cel putin- e de ajuns sa traiesti un crestinism comod, confortabil chiar… Sau poti alege implicarea ta totala de partea Hristosului tau, indiferent de pret.
Intr-o lume care ''zace in cel rau'' (1 Ioan 5:19), de ce sa ne miram ca suntem impiedicati sa facem binele? Si de ce sa ne lasam biruiti de depresie atunci cand constatam ca oamenii nu doar ca nu apreciaza binele pe care dorim a li-l face, ci chiar resping orice incercare de a fi ajutati?
Lumea spirituala in care traim este extrem de complexa si deseori zguduita de lupte violente intre bine si rau. Nu poti fi doar un spectator impasibil al acestor confruntari.
Isus Hristos a fost foarte categoric cand a descris singurele optiuni ale omului care traieste pe pamant: ''Cine nu este cu Mine, este impotriva Mea, si cine nu strange cu Mine, risipeste'' (Matei 12:30).
Nu pare a fi foarte greu de inteles. Cand vorbea asa, Domnul nu exprima pretentii absolutiste, ci exprima structura lumii spirituale - asa cum este ea. Nu poti fi neutru in conflictul asta. Trebuie sa alegi astazi implicarea ta totala, indiferent de pretul pe care urmeaza sa-l platesti.
Ramai neclintit de partea binelui. Vor veni si suferinte? Binele sa nu se departeze de tine. Cum spune si Apostolul Petru: ''Caci este mai bine, daca asa este voia lui Dumnezeu, sa suferiti pentru ca faceti binele decat pentru ca faceti raul!'' (1 Petru 3:17).

Iulian Porumb

Cat de repede trece scurtul timp alocat vietii pamantene! De fapt, daca vrem sa recunoastem, el pare astazi a se grabi mai mult decat alta data. Ar trebui sa ne declaram mirati? Sa suspinam ca si cand ne aflam total depasiti de evolutiile nelinistitoare ale vremurilor pe care le traim? Sau s-ar putea spune ca adevarata intelepciune recomanda o cale cu mult mai buna?
Daca privim vietile noastre din perspectiva ingusta a spatio-temporalitatii in care suntem blocati, pare ca multe sensuri posibile isi pierd din consistenta. Intr-adevar, ce sens pare sa aiba o existenta scurta, plina- vai!- prea adesea de framantari si necazuri, zbuciumata si strafulgerata tot timpul de cosmarul neputintei si al indoielilor de tot felul. Cu multa vreme in urma, intr-o gradina incredibil de minunata, s-a intamplat ceva ce influenteaza si astazi cursul istoriei.
Primii oameni, amagiti de teribila putere a raului, au ales sa-L sfideze pe Dumnezeu, incalcandu-i porunca. Miza parea- pentru ei- faptul de a deveni ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. Ispititor gand… Asa ca nu au pregetat. Au mancat din fructul oprit, dar nu banala le-a fost surpriza atunci cand au inteles ce anume se intamplase. In loc sa devina ca Dumnezeu, ei s-au umplut de rusine si groaza inaintea Celui de al carui Cuvant se indoisera. Dorisera o slava pe care n-o meritau si pe care nu erau pregatiti sa o poarte si iata-i tremurand de rusine si groaza prin tufisurile gradinii in care gasisera candva atata bucurie…
Se poate discuta mult despre ceea ce s-a intamplat atunci acolo. Despre metodele pe care le-a folosit cel care a venit cu amagirea, despre felul in care a reactionat Creatorul pus in fata pacatului izvorat din nesupunere. Un lucru este cert, insa. Oamenii n-au devenit nicidecum ca Dumnezeu. Au inceput sa inteleaga ce inseamna raul, dar s-au trezit total neputinciosi in a-l infrunta si a-l invinge. Si-au dat seama, prin intelepciunea care vine din experienta dureroasa, ca nu-i deloc un lucru simplu sa devii ca Dumnezeu. Ca pentru asta trebuie ceva mai mult decat a cunoaste binele si raul. La ce-ti foloseste sa ai aceasta cunostinta, daca nu ai si puterea de a face intotdeauna numai binele si niciodata raul?
Si istoria a prins a se rostogoli cu viteza, angrenand in scurgerea ei toti urmasii celor doi nechibzuiti ai inceputurilor. Sigur, viata a mers mai departe. Ei si-au construit un mediu de viata, au dat nastere la copii, au muncit cautand a-si castiga existenta. Urmasii lor au inceput chiar sa conceapa ceea ce astazi numim civilizatie tehnica. Au inceput sa practice artele, cautand raspunsuri pentru framantarile din sufletele lor. Dar au inceput sa guste din plin si consecintele neascultarii si ale departarii de Cel care ii crease. Departe de a duce o existenta spiritualizata, ei au inceput sa guste din moarte. Cei care murisera spiritual au inceput sa piara fizic. Sa se desparta de cei dragi spre a se indrepta- unde, oare?
Ce bine ar fi fost daca ar fi mancat din pomul vietii in loc de cel al cunostintei! Pentru ca, la drept vorbind, la ce foloseste o intelepciune care nu-L cunoaste pe Creator? Si pentru ce sa iubesti o stiinta pe nedrept numita asa?
Intr-un Univers guvernat de legea cauzei si a efectului, oamenii au inceput sa culeaga roadele propriilor alegeri. Si-au dat seama cat sunt de vulnerabili. Au simtit pe pielea lor consecintele luxului de a te juca de-a Dumnezeu. De a sta cu spatele la singura Entitate atotputernica si prietenoasa omului. Au privit de aproape fata copiilor lor murind, au tras pe nari praful de pusca si au simtit mirosul sangelui varsat in prea-multele razboaie ale istoriei. Au inteles ca daca vrei sa te faci frate cu dracu pana treci lacul, acela te asteapta la malul celalalt pentru a stapani asupra ta… Si unii au inceput sa cheme Numele Domnului.
Gandurile acestea li se adreseaza lor, in primul rand. Pentru ca ei sunt aceia care au decis sa sfarme lanturile cursei. Moise, omul lui Dumnezeu, cerea de la Creatorul sau intelepciunea de a-si numara bine zilele. Pentru ca, medita el, la ce-ti folosesc putinii ani ai scurtei tale vieti daca nu ai parte de sfaturile unei inimi intelepte? Vedem- zice psalmistul- anii nostri proiectandu-se pe fundalul istoriei cu viteza unui sunet. Si nici nu prindem prea bine a intelege perspectiva truditei si indureratei noastre vieti ca ne si dam seama ca noi insine zburam prin existenta- tot mai aproape de finalul ei.
Pentru toti aceia care au decis ca viata lor sa fie doar a Domnului, trecerea timpului este o extrem de severa cercetare. Cat am vegheat? Cat am cautat sa ascultam de glasului Celui care a intrat in legamant cu noi? In ce anume ne-am gasit placerea? Cat de des ni s-a intamplat sa ne ascundem in spatele scuzei ca Domnul ne-a blestemat la truda si sudoare pe acest pamant? Esenta acestui rationament este ca, din moment ce ne-a condamnat la munca trudnica pentru castigarea existentei, Creatorul ar trebui sa accepte lipsa implicarii noastre in interesele Imparatiei Sale. Asa sa fie?
Nu cumva Acela a mai spus si ca, daca vom cauta mai intai Imparatia si neprihanirea care sunt ale Sale, toate (retineti, va rog) toate ne vor fi date pe deasupra? Nu spune tot Scriptura: "Degeaba va sculati de dimineata si va culcati tirziu, ca sa mancati o paine castigata cu durere; caci prea iubitilor Lui El le da paine ca in somn" (Psalmul 127:2)?
Este oare cazul sa recunoastem, impreuna cu Sfantul Pavel, ca- indiferent de imprejurare- trebuie sa consideram ca intelept postulatul "Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi" (Romani 3:4)?
Va lasam sa decideti singuri. Un lucru este sigur. Omenirea, oricat de putin constienta ar parea de acest lucru, se indreapta spre ultimul act al indureratei dar si minunatei piese pe care o traieste. Undeva, in culise, se aud pasii Marelui Regizor. El vine, vine sa judece pamantul pe care suntem doar chiriasi. N-are rost sa ne facem mari sperante in legatura cu viitorul pamantesc. Oricat de multe vise ne-am lega de el, Proprietarul are planuri serioase de sistematizare. Si vrea sa-i includa in aceste planuri doar pe aceia care doresc a-si pune inima, ca Daniel Sfantul in vechime, sa inteleaga si sa se smereasca inaintea Dumnezeului lor. Sa intelegi inseamna sa traiesti aventura cunoasterii nu cu urechea plecata la soapta sarpelui, ci cu genunchii plecati inaintea Aceluia care a trimis pe Fiul Sau pe pamantul celor vii ca sa piara blestemat si insangerat in atarnarea pe lemn, dispretuit si parasit de poporul sau, impovarat si apasat de pacatele omenirii, insingurat si abandonat de Tatal Universului…
Un singur lucru mai ramane de facut dupa ce am inteles ce ne cere noua Dumnezeu. Sa ne smerim inaintea Lui. Adica sa incepem sa practicam tot ceea ce El ne-a descoperit. Pentru ca, intr-adevar, este o diferenta colosala intre a cunoaste Calea si a merge pe ea…

Iulian PORUMB

In Evanghelia care-i poarta numele, doctorul Luca face la un moment dat o afirmatie colosala. Tocmai se ispravise episodul cu tanarul bogat - cel care plecase extrem de intristat, pentru ca "era foarte bogat" (Luca 18:23) si ucenicii dau la iveala o anumita framantare. Esenta ei ar putea fi rezumata prin urmatoarele cuvinte: Ce anume ii asteapta pe cei care au lasat totul pentru a-L urma pe Isus?
Buna intrebare, nu-i asa? Bogatul tocmai plecase, fiindu-i mai dragi comorile lui decat viata vesnica oferita de Hristos. I se mai auzeau inca pasii pierzandu-se, pe masura ce se departa. Insa ucenicii erau acolo. Si asteptau o lamurire.
Raspunsul Domnului se proiecteaza pe doua planuri consecutive. Rasplata, spune El, se va concretiza si in viata aceasta ("mult mai mult in veacul acesta de acum") dar si in viata viitoare- unde va culmina prin primirea vietii vesnice.
Numai ca exista o mica "problema". Textul paralel din relatarea Evanghelistului Marcu confirma primirea acelor multe binecuvantari: "de o suta de ori mai mult: case, frati, surori, mame, copii si holde" (Marcu 10:30), dar adauga un anumit "detaliu"- expresia "impreuna cu prigoniri".
Si iata-L pe Isus luandu-si ucenicii deoparte pentru a le dezvalui in ce consta lucrul acela la care ei se gandisera cel mai putin:
"Iata ca ne suim la Ierusalim, si tot ce a fost scris prin prooroci despre Fiul omului, se va implini. Caci va fi dat in mana Neamurilor; Il vor batjocori, Il vor ocari, Il vor scuipa; si, dupa ce-L vor bate cu nuiele, Il vor omori, dar a treia zi va invia." Ei n-au inteles nimic din aceste lucruri: caci vorbirea aceasta era ascunsa pentru ei, si nu pricepeau ce le spunea Isus" (Luca 18:31-34).
In stilul Sau inconfundabil, Domnul nu le ascunde nimic alor sai din ce urma sa se intample. Si nu ezita in a le descrie foarte plastic patimile care-L asteptau la Ierusalim. Chiar daca, potrivit gandirii simple omenesti, suferinta este incompatibila cu calitatea de Mesia.
Uneori cand citim Scriptura o facem punandu-ne "ochelari" specializati in a arata doar ceea ce este frumos si placut in ea. Ce incantare sa citesti multele promisiuni date in Biblie! Si ce frumos suna toate acele texte legate de binecuvantare!
Dar ce sa faci cu toate pasajele care vorbesc de dureri, suferinte si necazuri ? Ucenicii din vremea lui Isus erau tributari unui anumit mod de gandire, foarte "la moda" pe vremea aceea. Ca si multi alti compatrioti ai lor, ei credeau ca sosirea lui Mesia va aduce multiple binecuvantari pentru poporul Israel. Cand se gandeau la "binecuvantare" ei aveau in vedere mai ales implicatiile ei practice, concrete. Vedeau un Israel eliberat de sub dominatia romana si credeau ca sosirea lui Mesia avea sa-i inalte nespus de mult- pana la pozitia de cea dintai dintre natiunile pamantului. Citisera ei, nu incape vorba, cu foarte mult nesat Scripturile; dar isi lipisera de inima doar portiunile care le placusera cel mai mult. Pentru ca, ar fi zis ei probabil, ce sens are sa-ti imaginezi un Mesia suferind? Si de ce proorocul promis de Dumnezeu inca prin Moise (Deuteronom 18:15) ar fi trebuit sa imbrace haina mortii?
Tocmai de aceea ne spune Luca despre faptul ca, oricat de clar s-a exprimat Domnul in legatura cu ceea ce urma sa se intample la Ierusalim, ucenicii n-au inteles despre ce le vorbea El.
Si asta in pofida faptului ca Isus vorbise foarte clar despre faptul ca va invia…
In capitolul intai din Faptele Apostolilor, Luca ii scrie lui Teofil asigurandu-l ca in cea dintai carte a sa a vorbit despre tot ceea ce a inceput Isus sa faca de la inceput si pana ce S-a inaltat la cer (Luca 1:1-2). Asta inseamna ca, in relatarea inspirata, sfarsitul lucrarii Fiului lui Dumnezeu pe pamant nu se incheie prin moarte, ci prin proslavire, prin inaltarea la cer. De altfel, inca din versetul 51 al capitolului 9, Luca vorbeste (in Evanghelia sa) despre apropierea momentului in care Isus avea sa fie luat in cer. Cu alte cuvinte, acolo unde ucenicii vad moartea, Dumnezeu vede invierea.
Celor doi ucenici care mergeau spre Emaus, Domnul Isus li se arata si-i asigura ca Mesia trebuia sa sufere aceste lucruri si sa intre in slava Sa (Luca 24:26). Si tot celor doi Domnul incepe sa le talcuiasca, incepand de la Moise si de la toti proorocii, ce era in toate Scripturile cu privire la El.
Sa ne oprim pentru a pune o intrebare: Ce anume v-ati fi asteptat sa faca Hristosul care a inviat, inca din primele momente ale revenirii Sale printre ai sai?
Nu lasati imaginatia sa lucreze prea mult. Nu de alta, dar nu avem nevoie de ea. Pentru ca Luca ne arata foarte clar, in cartea sa, raspunsul.
In primul rand, avem de-a face cu demonstratia a ceea ce inseamna sa fii o fiinta omeneasca inviata din morti. Sunt descrise o serie de aratari ale Domnului dupa Inviere. Domnul putea aparea si disparea in orice moment. Trupul Sau cel inviat nu se mai supunea legilor fizicii. Desi putea sta la masa cu ucenicii sai, mancand ca orice om, putea si sa se faca nevazut prin procedee la fel de necunoscute noua astazi pe cat le erau si apostolilor acum doua mii de ani.
Foarte important, de asemenea, este si faptul ca dupa invierea Sa Isus a manifestat o preocupare asidua de a le explica ucenicilor Sai aspectele fundamentale ale Imparatiei lui Dumnezeu. Si a folosit pentru asta tot Scripturile. Ne-am fi asteptat, poate, ca Domnul Inviat sa aduca revelatii cutremuratoare de dincolo de mormant. Sa explice taine care transcend orice intelepciune omeneasca.
In schimb, El a ales sa vorbeasca despre derularea mai departe a planurilor pe care Dumnezeu le desfasoara pe pamant.
Permiteti-ne sa ramanem doar la afirmatiile Bibliei si, bazandu-ne pe ele, sa spunem ca preocuparea de baza a lui Mesia a fost, dupa invierea Sa, aceea de a lumina mintile apostolilor Sai. Nu spectaculosul, nu "paranormalul", ci zidirea unei temelii biblice, a unui cadru al noii marturii apostolice.
Pentru ca Invierea schimba cu totul datele problemei. Acolo unde ieri domnea teama, astazi Invierea aduce curaj. Unde domnea deznadejdea, Invierea aduce speranta. Si unde intunericul era suveran, Invierea a adus- pentru totdeauna- lumina.

Daca Isus Hristos a inviat, si noi vom invia intr-o buna zi. Vine vremea- spune Evanghelistul Ioan- "cand cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei ce-l vor asculta, vor invia" (Ioan 5:25).
Marea lectie a Invierii vorbeste despre continuitate. Despre faptul ca moartea nu face parte din randuielile normale, perpetue ale Universului.
Omul, faptura care poarta in el ceva din chipul si asemanarea Ziditorului sau, nu a fost creat pentru a muri, ci pentru a dainui vesnic.

Si daca respectam anumite conditii putem avea si noi parte de nemurirea lui Dumnezeu…

Iulian Porumb

FANTASMELE TRECUTULUI

Ni se intampla tot felul de lucruri interesante in viata. Unele sunt dorite si asteptate de noi, altele nicidecum. Cu siguranta, multi oameni de pe pamant ar avea de spus nu putine lucruri daca ar vrea sa-si faca bilantul obiectiv al evenimentelor dintr-un an de zile.
Nu reusim in tot ce ne propunem. Unul din motivele de mare tristete este ca, uneori, lucrurile in care reusim sunt mai putine decat cele in care dam gres…
De obicei, bilanturile se fac la sfarsit de an, nu la inceput. Analizam obiectiv realizarile si esecurile si tragem concluziile necesare. Sau macar incercam sa facem asta.
Lucrurile bune, realizarile si binecuvantarile ne bucura. Ne insenineaza fetele si ne ajuta sa fim optimisti. Sa tot vina, sa se tot intample, ca noi le asteptam si le dorim in orice moment. Doamne ajuta!
Dar ce sa facem cu lucrurile mai putin bune? Ce loc sa hotaram pentru celelalte? Insuccese, nerealizari, esecuri, neimpliniri… Ce-i de facut cu ele? Unde sa le punem?
Care ar trebui sa fie locul obiectiv al nedoritelor intamplari din viata noastra? Este necesar un astfel de loc?
Poate ca, pentru unii dintre noi, este foarte simpla debarasarea de tot ce inseamna fantasme ale trecutului. Le lasam in urma si gata. Dar ce sa facem cu toti aceia care cred ca lucrurile astea ar trebui rezolvate, inainte de a fi parasite?
Cum ar trebui sa ne raportam la toate lucrurile pe care am fi vrut sa nu le mai taram cu noi in noul an, 2004?
In spatele nerealizarilor si a infrangerilor de tot felul stau, de cele mai multe ori, probleme mai profunde care vizeaza caracterul nostru, relatia cu Dumnezeu - pur si simplu…
De ce a ingaduit El toate lucrurile pe care nu ni le-am fi dorit in anul care a trecut?
Ar trebui, cumva, sa invatam ceva din toate imprejurarile dificile prin care am trecut in 2003? Sunt dificultatile vietii un fel de "extemporale" pe care ni le da Dumnezeu, din cand in cand?
Sfantul Apostol Pavel ne asigura, in Epistola sa catre Romani (capitolul 8, versetul 28) ca "toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sint chemati dupa planul Sau".
Daca afirmatia aceasta este adevarata (si crestinii cred cu totii ca asa este) inseamna ca ar trebui sa ne preocupe mai mult felul - inspirat sau nu - in care gasim de bine sa rezolvam micile sau marile probleme in care ne arunca deseori "aventura" vietii.
Inseamna, poate, ca nu este lipsit de importanta modul in care ne raportam la aceste "fantasme" ale trecutului. Daca incercarile nu sunt decat modalitati divine de testare a credintei si de formare a caracterului, inseamna ca nu este lipsit de importanta felul in care iesim din ele.
Am pasit cu totii intr-un an nou. Ni-l dorim, asa cum este si normal, mai bun, mai bine garnisit cu binecuvantari. Nimeni nu ar dori sa repete greselile anului ce s-a scurs, si nici sa guste din nou lucrurile amare din trecut.
Dar imprejurarile aspre ale experientei personale ne invata ca, neinsusite in mod corespunzator, lectiile vietii ne sunt "predate" din nou.

"Examinatorul" este foarte riguros si extrem de corect. Nu de alta, dar, fiind Creatorul nostru, ne cunoaste cel mai bine cu putinta si stie ca suntem inclinati sa repetam greselile care vin din lectiile neinvatate.

Iulian Porumb

SINEARUL NOSTRU CEL DE TOATE ZILELE

Nu ma cunoasteti, asa cum nu va cunosc nici eu. Semanam foarte tare, desi nu avem tare multe in comun, probabil. Am capatat cu totii statutul de "straini si calatori" (1 Petru 2:11), prin simplul fapt ca am fost ziditi de acelasi Creator.
Locuiesc in tara Sinear, ca si dumneavoastra- de altfel. Avem stramosi comuni. Bunii si stra-strabunii nostri sunt cei care au incercat sa construiasca, aici in Sinear, turnul care avea sa se numeasca mai tarziu Babel.
Dumnezeu ne oferise sansa nespus de mare de a stapani peste intreaga creatie, de a ne inmulti si de a ne extinde granitele pana la marginile pamantului.
Raspandirea noastra ar fi fost sprijinita de marea autoritate a Celui care a zidit toate lucrurile, in cer si pe pamant.
Dar, asa cum bine ne amintim, noi am ales cu totul si cu totul altceva… Am dorit sa ramanem uniti, cu orice pret, in forta idealurilor noastre. Sa nu ascultam, sa nu ne supunem. Sa ne luam in maini ceea ce noi numeam, inca de la inceput, "propriile noastre destine". Si sa nu lasam pe nimeni sa stapaneasca asupra noastra. Nici macar pe El…
Pentru unii dintre dumneavostra poate parea inutila rememorarea tristelor imprejurari legate de Sinear si de Babel. Ca incercarea nu ne-a reusit este prea bine cunoscut. Ca ne-au fost incurcate limbile ne amintim in fiecare zi. Ne-am obisnuit chiar si cu faptul ca am fost imprastiati "pe toata fata pamantului" (Geneza 11:9). Este adevarat ca raspandirea nu este totuna cu imprastierea, dar treaca-mearga - am zis noi. Lucrurile ar fi putut merge destul de bine, oricum.
Oricat de tare am incerca sa ne trambitam optimismul un gand ne face, totusi, sa ne simtim inimile stranse parca de un cleste. Este vorba de faptul ca am ramas blocati aici, in tara Sinear.
Suntem captivii ei, desi nu ne-a pus lanturi la maini sau la picioare. Ne simtim tolerati in ea, sau mai degraba rezidenti. Nu ne ofera toate lucrurile dupa care am fi ratacit asa de mult, candva. Ne intinde putin cate putin din cele pe care ni le dorim, dar pare a ne cere mult mai mult in schimb.
Campia Sinearului ne vrea cu totul pentru sine. Desi pare evident pentru toata lumea ca nu suntem decat straini aici, grea este incercarea de a ne desprinde talpile din solul ei cel nisipos, care asa de des se face noroi sub pasii nostri.
Este greu sa te pastrezi neintinat aici, in tara asta ciudata. Este greu sa sa ridici maini curate spre cer (1 Timotei 2:8), daca locuiesti aici.

Poate ar fi fost mai bine sa nu fi ajuns aici. Poate era bine sa ramanem o rasa de fii ai luminii. Poate ca era mai bine sa ne fi pastrat statutul de stapanitori asupra pamantului, asa cum ni se oferise la inceput…
Dar ce mai putem schimba acum?
Nu stiu la ce anume va ganditi acum, dar mie imi zboara gandul la inteleptul profet Daniel, din Biblie. Ce legatura are el cu Sinearul?
Pai, va amintesc ca aici s-a construit la un moment dat cetatea Babilonului. Daniel a locuit multa vreme in Babilon. La inceput a avut si el simplul statut al unui captiv. Nu dorise el sa se mute acolo, fusese dus cu forta. Nu avea prea multe de ales, pentru ca pe sclavi nu-i intreaba nimeni niciodata ce-si doresc.
Putea sa faca un singur lucru. Sa nu se dezlipeasca nicidecum de ascultarea de Dumnezeul lui. Asta nu i-o putea lua nimeni.
Va mai amintiti continuarea istoriei lui? Dumnezeu a binevoit sa onoreze ascultarea si credinta profetului. Si a facut asta asa cum face El de obicei, adica din plin…

Cineva remarca - foarte potrivit - ca, in timp ce Daniel traia in Babilon, Babilonul nu traia in Daniel.
Cand mi-am amintit afirmatia asta, mi-a venit pe buze o intrebare: traiesc eu in Sinear sau el traieste in mine?

Dumneavoastra cum ati raspunde?

Iulian Porumb

IZBAVIREA DE VRASMASI (I)

Sosirea primaverii - cu toate frumusetile ei - ne pune pe ganduri. Vedem, inca o data, marea putere de regenerare pe care o exercita Dumnezeu asupra intregii Lui creatii.
Si nu putem sa nu ne amintim de marea putere pe care El o exercita si asupra sufletelor noastre.
Cand vorbim de standardele spirituale pe care suntem chemati sa le atingem, singura calauza suficienta pentru intelegerea lor ramane Biblia.
Si Cuvantul lui Dumnezeu spune foarte clar ce anume trebuie sa facem pentru permanenta regenerare a sufletelor noastre.
Evanghelistul Luca vorbeste, in Evanghelia sa (capitolul 1, versetele 67-75), despre momentul in care un mare om al credintei si-a inteles standardele la care il chema Dumnezeu. Este vorba de preotul Zaharia, tatal lui Ioan Botezatorul.
Ni se spune despre el cum a ajuns sa slujeasca in Templul de la Ierusalim. Era preot si este foarte normal pentru un preot sa slujeasca - am putea spune. Totusi, este bine sa stim ca - in vremea aceea - erau atat de multi preoti in Israel incat faptul de a merge sa tamaiezi in Locul Sfant era o sansa pe care puteai sa o ai doar o data in viata sau chiar niciodata.
Batranul preot a intrat in Templu si a inceput sa-si faca datoria cu multa constiinciozitate. Nici asta nu ne mira. Ni se spune despre el, ca si despre sotia lui, ca erau oameni "neprihaniti inaintea lui Dumnezeu si pazeau fara pata toate poruncile si toate randuielile Domnului" (Luca 1:6).
Lucrurile mergeau bine in timpul slujirii lui Zaharia. Acesta se califica din plin pentru ceea ce avea de facut. Era pregatit, atent - experimentat, chiar.
Numai ca a intervenit ceva neprevazut. Ceea ce arata ca, daca vrei sa-i slujesti lui Dumnezeu, trebuie sa tii cont de faptul ca El isi pastreaza libertatea de a te surprinde prin ruperea monotoniei.
Despre ce este vorba? In timp ce Zaharia tamaia in Templu si poporul era adunat afara pentru rugaciune, un inger al Domnului s-a aratat la dreapta altarului pentru tamaiere. Zaharia a fost cuprins de spaima la vederea mesagerului ceresc. Dar nici acesta nu poate fi socotit un lucru neobisnuit...
De obicei pe paginile Scripturilor Sfinte gasim ca, in momentul aratarii unui inger, oamenii au tendinta de a se inspaimanta.
Insa Zaharia nu in acest punct a fost luat prin surprindere... Ingerul a inceput sa vorbeasca, l-a linistit pe preot si l-a incurajat. El a spus ca rugaciunea lui Zaharia a fost ascultata. Ce minunat sa-ti vorbeasca Dumnezeu despre asa ceva!
Continuandu-si vorbirea, ingerul a inceput sa-l contrarieze pe Zaharia...
El a declarat ca sotia lui Zaharia urma sa aiba un fiu si ca nasterea aceluia era un raspuns divin la rugaciunile preotilor si ale poporului. Toate bune si frumoase...
Numai ca slujitorul altarului avea si el o intrebare. Cum este posibil un astfel de lucru? Sotia lui este batrana si stearpa, el insusi este inaintat in varsta. Cuplul lor nu mai era in situatia de a-si mai pune problema unui nou-nascut.
Si iata un respectabil slujitor prins in capcana necredintei.
Raspunsul ingerului puncteaza foarte clar vreo cateva lucruri. In primul rand, el vine de la tronul lui Dumnezeu. Inutil sa pui la indoiala un anunt care emana din aceasta directie. In al doilea rand, Zaharia isi va pierde - temporar - capacitatea exprimarii articulate, a vorbirii. In al treilea rand, aceste lucruri se vor implini la vremea lor. Dumnezeu nu-si pierde vremea anuntand utopii, ci numai lucruri perfect realizabile. Si ingerul a plecat...
Batranul Zaharia s-a aflat, pe neasteptate, intr-o situatie ciudata. Zabovise in Templu - fapt care starnise mirarea si ingrijorarea compatriotilor sai. Devenise mut, fapt care il impiedica sa rosteasca, la iesirea din slujba, binecuvantarea asupra poporului sau.
Erau insa si foloase in toata povestea asta. Provocarea venita de la Dumnezeu il facea sa inteleaga ca niciodata nu poti crede ca stii prea multe despre Creatorul tau. Neputand vorbi avea mai mult timp pentru a medita, nu numai la cele intamplate - ci si la tot ceea ce tinea de viata si umblarea sa inaintea lui Dumnezeu.
Si apoi - pentru Numele cel Sfant al lui Dumnezeu - ingerul tocmai il asigurase ca va avea un fiu, un mostenitor...

Cum suntem izbaviti de vrasmasii nostri? De ce fel de vrasmasi este vorba? Editorialul saptamanii viitoare ne va prezenta minunatele descoperiri facute de Zaharia in timpul celor noua luni de tacere impusa.

Iulian Porumb

IZBAVIREA DE VRASMASI (II)

Nu este niciodata de mirare ca Dumnezeu sa te ia prin surprindere. Chiar daca ii slujesti in toata curatia, chiar daca te straduiesti ca toate lucrurile sa fie facute cu seriozitate, se poate intampla sa fii prins nepregatit. Si lucrurile sa para a scapa de sub control...
Asa a patit Zaharia, preotul. Cel care a fost tatal lui Ioan Botezatorul. Desi era in varsta si ai fi putut crede ca a invatat "destule" despre Dumnezeu, desi avea experienta in slujire si stia cum actioneaza Dumnezeu, desi cunostea Scripturile si isi insusise ceea ce el putea pricepe din ele, Zaharia a trebuit sa invete lectii noi - la batranete.
Se poate spune ca Dumnezeu nu l-a prea crutat. Pentru ca - nu-i asa? - de la cine a primit mult se va cere mult (Luca 12:48).
Si, asa cum se intampla de multe ori, preotul a trebuit sa plateasca un pret pentru nevegherea lui.
O fi simplu sa stai noua luni fara sa poti articula nici un sunet? Dar daca slujba ta depinde in mod exclusiv de limbajul articulat? Adica sa trebuiasca sa predici, sa conferentiezi si asa mai departe…
Si chiar daca nu esti pus in situatia de a depinde de vorbire in mod exclusiv, in cadrul slujbei tale. Ati observat cat de excesiv de mult tindem a fi dependenti de cuvinte in toate relatiile cotidiene? Tindem a ne justifica tot timpul, tindem a ne indreptati, tinem neaparat sa explicam toate motivatiile noastre - chiar atunci cand nu suntem intrebati.
Oricum, pentru Zaharia au trecut cele noua luni. Se nascuse deja pruncul, vecinii si familia intreaga erau adunati la sarbatoare si trebuia sa se dea un nume noului-nascut.
Tuturor li se parea foarte normal ca bebelusul sa poarte numele tatalui sau - Zaharia.
Insa Elisabeta, mama bebelusului, i-a surprins pe toti declarand ca pruncul trebuia sa se numeasca Ioan.
Cei ce ascultau aceasta pretentie au gasit-o complet deplasata. Ei i-au zis: "Nimeni din rubedeniile tale nu poarta numele acesta" (Luca 1:61).
Si s-au adresat, in mod firesc, tatalui pentru rezolvarea "diferendului". Venise vremea ca Zaharia sa demonstreze ca si-a insusit lectia ingerului...
Se vede treaba ca acele noua luni de tacere impusa ii folosisera. El a cerut o tablita - mijlocul obisnuit de exprimare in scris pe vremea aceea - si a scris cu mana lui: "Numele lui este Ioan". Toti cei ce-l observau au ramas uimiti si s-au minunat. Dar nu vazusera, inca, nimic.
In secunda urmatoare batranul preot si-a recapatat graiul, a incepu sa vorbeasca si sa-L binecuvanteze pe Dumnezeu. Urmatoarele minute au fost si mai interesante pentru auditoriul proaspatului tatic. Acesta nu a mai gasit de cuviinta sa piarda timpul, ci a inceput sa rosteasca prima lui predica - dupa noua luni.
V-ar interesa sa ascultati o predica la pregatirea careia s-a lucrat vreo noua luni?
Daca da, ii gasiti transcrierea in Evanghelia dupa Luca, capitolul intai - versetele 67-79.
Aceasta alocutiune merita citita de mai multe ori, pentru ca inglobeaza cateva afirmatii absolut uluitoare....
In primul rand, Zaharia afirma ca nasterea micutului Ioan constituie o prima etapa a implinirii riguroase a unui plan extrem de bine pus la punct. El este doar ante-mergatorul Aceluia care constituie un corn de mantuire pentru poporul Israel.
In al doilea rand, preotul declara ca poporul intreg se apropia rapid de momentul in care se va implini Legamantul pe care Dumnezeu l-a facut cu Avraam - parintele iudeilor.
Apoi ne este detaliata esenta acestui legamant. Dupa ce poporul va fi fost izbavit din mana vrasmasului lui, va primi permisiunea sa slujeasca fara teama lui Dumnezeu.
Exista un test pentru slujirea care are aprobarea lui Dumnezeu. Numai un singur fel de apropiere de El este acceptat - trairea in sfintenie si neprihanire.
Intreg planul lui Dumnezeu pentru oameni a vizat - inca de la inceput - libertatea de inchinare, de comuniune dintre Creator si faptura creata de El.
Este randul nostru sa cadem putin pe ganduri. Sa ne testam propria relatie cu Dumnezeu. Daca suntem caracterizati de sfintenie si neprihanire, inseamna ca relatia este normala. Daca nu este asa, este cazul sa ne alarmam.
Poate ca nu am fost izbaviti, inca, de toti vrasmasii nostri. Poate ca viata noastra spirituala mai este inca "parazitata" de unele lucruri care nu plac lui Dumnezeu.
Staruinta in manie, lipsa de dragoste, lacomia - si lista ar putea continua...

Va lasam sa meditati si sa va raspundeti singuri la intrebarea: Am fost izbaviti de toti vrasmasii nostri?

Iulian Porumb