Untitled Document

Este destul de greu, chiar pentru cei care s-au specializat in studiul Bibliei, sa admita ca realizarea unor profetii poate fi conditionata de atitudinea factorului uman. Vorbind despre unele profetii ale Vechiului Testament, cercetatorii mai avizati si mai curajosi admit aspectul conditionat. Dar cand este vorba de Noul Testament, unde principala profetie este aceea a revenirii Domnului Iisus, simtim ca ne clatinam, pur si simplu; sa fi fost si aceasta o profetie conditionata? Deja au trecut 2000 de ani. Va trebui sa mai treaca alte milenii pana cand cine stie ce conditie se va implini? Sau poate, asemenea ultimelor profetii ale lui Ezechiel, a ramas zadarnicita?
In nici un caz nu mi-ar placea o asemenea concluzie. Dar, oare, nu exista deloc aspecte conditionate in Noul Testament? Este, oare, planul lui Dumnezeu cu indivizii, cu popoarele (si cu bisericile!?) atat de rigid fixat, incat totul este fie predestinatie, fie previziune absoluta? Se cere, oare, doar credinta mintala si nu este nici un loc pentru "credinta care lucreaza prin iubire"? Iubeste Dumnezeu mai mult cifrele decat sufletele? Curge, oare, destinul individual sau colectiv pe un fagas de pe care nu poate fi abatut? Nu exista, oare, nimic care sa provoace o credinta activa, care se sprijina pe atotputernicia lui Dumnezeu?
Raspunsul la asemenea intrebari nu este doar o problema de opinie si emotii, ci tine si de modul in care concepem caracterul lui Dumnezeu si interpretarea Bibliei.
In Noul Testament, se intalnesc mai putine profetii decat in Vechiul. Mai precis, lipsesc profetiile ample, cu promisiuni generoase, referitoare la viitorul pamantesc al unui popor. Viziunea Noului Testament se rupe de ideea unui imperiu mondial al credinciosilor, de ideea unei cetati eterne, politico-religioase, asemenea viziunilor despre Ierusalimul pamantesc. Crestinului (evreu sau altceva) si Bisericii internationale, imprastiate pe brazdele Diasporei, li se fac promisiuni mai bune. De aceea, profetiile cele mai importante ale Noului Testament se refera la restaurarea finala a lumii, o data cu revenirea lui Iisus, care isi mantuieste poporul prin judecata atotputernica a iubirii Lui.
De regula, ne imaginam ca, pentru a mantui lumea, Dumnezeu ar fi facut urmatorul plan: a ales si a pregatit un popor care sa-L nasca pe Mesia si apoi sa-L rastigneasca pentru ispasirea pacatelor tuturor; a stabilit ca un discipol trebuie sa-L vanda, un sobor de arhierei rautaciosi sa-L condamne ca eretic; un guvernator roman sa ordone executia Lui ca un condamnat politic. Si dupa toate acestea, dovezile invierii Lui sa fie respinse, Israel sa-i persecute pe apostoli si sa-si atraga blestemul care a si venit prin sfarsitul tragic al razboiului antiroman. Si toate acestea, ca sa poata muri Iisus si ca, apoi, harul sa fie dat neevreilor, ca sa se constituie Biserica. Altfel nu se putea!
Dar profetiile Vechiului Testament prevedeau ca Evanghelia nu va fi dusa la pagani prin caderea, ci prin credinciosia lui Israel! (vezi capitolul 60 din cartea Isaia) Iar Domnul nostru nu a murit datorita torturii fizice cu care L-au "miluit" strabunii nostri, ci a murit de durere sufleteasca, de sentimentul parasirii de Dumnezeu, pentru ca a suferit chinul sufletesc al pedepsei finale meritate de pacatosi (Marcu 15: 33-39. 44-45). Dupa expresia lui Morris Venden, El ar fi murit atunci, "chiar daca ar fi fost asezat intr-un fotoliu". Nu atat crucea de lemn si piroanele de fier L-au ucis, cat crucea nevazuta, pe care I-au pregatit-o generatii de muritori, si 2 piroanele revoltei, batute chiar de cei care inca nu se nascusera.
Iuda ar fi putut sa nu-L vanda, deoarece nu pentru aceasta fusese adus pe lume si admis in cercul prietenilor lui Iisus. Cat despre mai marii lui Israel, Biblia sugereaza ca Dumnezeu a avut cu totul alt plan decat acela de a-L sicana si persecuta pe Maestrul Galilean: Nicodim ar fi putut urma exemplul prostituatelor si sa se "nasca din nou" din apa botezului si din Duhul adevarului, fara a astepta zile mai comode. Iosif din Arimatea Lar fi putut sprijini financiar cand era inca in viata, pentru ca Evanghelia sa ajunga departe chiar inainte de jertfa lui Iisus. Tanarul bogat din Sanhedrin, potrivit invitatiei Maestrului, ar fi putut ramane ca discipol si apostol, in loc de a pleca de la Iisus.
Dar acesti lideri increzuti, adesea bogati, cu titluri de rabbi (Master), mori (Doctor), carora lumea li se adresa cu abba (Parinte), nu concepeau ca ar trebui sa-si recunoasca pacatosenia si sa intre in Imparatie prin aceeasi poarta a botezului, o data cu prostituatele si cu odiosii perceptori de impozite pentru romani. Si apoi, ce imparatie? Cu un Imparat sarac, care isi petrecuse aproape toata viata intr-un atelier de dulgherie si refuzase in mod sistematic teologia impusa in scolile de biserica? Cu un taumaturg ciudat, care nu face nici o minune pentru Sine sau pentru natiune, ci se ocupa de tot felul de indivizi dubiosi, in special de aceia pe care Biserica ii abandoneaza!? Un Imparat care predica intoarcerea celuilalt obraz si ii sfatuieste pe ai Lui sa dezerteze cand fortele dusmane aveau sa asedieze Cetatea Sfanta?
Dumnezeu, totusi, planuise ca liderii lui Israel sa fie primii ucenici ai lui Iisus. Din copilaria Sa, Iisus avusese aceasta idee, cand incepuse sa le trezeasca interesul pentru o noua exegeza a Vechiului Testament (Luca 2:46-47). Iar mai tarziu, a afirmat ca "fariseii (cuviosii) si doctorii in Lege au zadarnicit planul lui Dumnezeu pentru ei insisi, neprimind botezul lui Ioan" (Luca 7:29- 30, traducere libera). Ei nu puteau anula planul lui Dumnezeu in principiu. Dar l-au anulat in dreptul lor. Daca ei s-ar fi umilit primii, asa cum ar fi fost de asteptat, poporul i-ar fi urmat in mare masura (Ioan 7:26.47-48; Ioan 12,42-43).
Daca Domnul era sigur ca totul trebuia sa se intample asa cum s-a intamplat, de ce era atat de dezamagit si uluit de atitudinea lumii? Numai cineva care a depus eforturi uriase pentru implinirea profetiilor despre eternitatea Ierusalimului putea rosti in chin sufletesc cuvintele: ,,O, daca ai fi cunoscut si tu (Ierusalime), macar in aceasta zi, lucrurile care puteau sa-ti dea pacea!..." (Luca 19:41- 44). Aceste cuvinte ma conving ca Dumnezeu avea cu totul alt plan pentru Israel decat ce s-a intamplat.
Aceasta filozofie a profetiei se poate aplica si la indivizi. Dumnezeu Se poarta la fel cu fiecare individ ca si cu popoarele lumii (Iov 34:29). Ce plan initial o fi avut Dumnezeu cu mine? La cate proiecte a trebuit sa renunte, in mod succesiv, pentru a ma accepta acum, asa cum sunt, cu acest bagaj de zadarnicie traita si de prea timida credinta in viitor? Ma bucur, ca planul lui Dumnezeu se implineste, cu sau fara mine. Ma bucur ca Dumnezeu il primeste pe pacatos chiar si in ultima clipa, daca acesta indeplineste conditia pe care a evitat-o decenii de-a randul. Astfel se implineste planul lui Dumnezeu. Dar este acesta planul initial? Sau este al doilea ori al treilea plan? Pentru ca Dumnezeu are de-a face cu oameni schimbatori, Se schimba si El, cu condescendenta, atat cat ii permite sfanta dreptate a harului Lui, pentru a ne salva cu orice pret, daca nu ne opunem la infinit.
Crezand ca data la care Maestrul avea sa- Si intemeieze imparatia aceea vizibila, in lumea politica, este secretul unui timp hotarat pe agenda lui Dumnezeu, discipolii au tot intrebat: Cand se vor implini aceste lucruri? Doamne, nu-i asa ca acum este timpul ? (Luca 21:7; Fapte 1:6) Dar Iisus a raspuns intotdeauna ca aceasta nu este treaba muritorilor, ca nici chiar ingerii, nici Christos Insusi nu stie acest secret, ci numai Tatal (Matei 24:36) Nu inteleg de ce se mai straduiesc unii sa calculeze timpul sfarsitului - sa stie macar anul si luna, daca nu ziua si ceasul - cand nici Sfantul Fiu al lui Dumnezeu, Profetul mult asteptat, nu a primit asemenea descoperire !
Daca sfarsitul trebuie sa vina la o data fixata in mod arbitrar de Dumnezeu, aceasta nu poate fi grabita sau intarziata. Si daca Dumnezeu a fixat in mod neconditionat o asemenea data, inseamna ca El iubeste cifrele, sau alte elemente, mai mult decat sufletele.
Insa, daca a fixat o data in acord cu ceea ce prevede El, in virtutea atotstiintei, atunci este o data "fixa " in functie de conditii, deci este conditionata si numai El o cunoaste.
Apostolul Petru afirma, pe la anii 60 dupa Christos, ca Domnul nu intarzie, cum cred unii, pentru ca El nu a promis ca va veni la o data precisa pe care s-o fi depasit. Daca este nevoie de inca un mileniu pentru binele muritorilor, aceasta "amanare" este ca o zi. Iar daca se abuzeaza de rabdarea Lui, o singura zi de har este, pentru El, ca un mileniu de asteptare pentru noi. Apostolul Petru este categoric in afirmatia ca noi, credinciosii, avem posibilitatea si datoria sfanta nu numai de a astepta, ci si de a grabi venirea Lui (2 Petru 3:8-12). Unii au incercat sa siluiasca termenul grecesc, pentru a-l face sa insemne "a ne grabi pentru...", "a ne pregati in vederea...", si nu "a grabi evenimentul". Dar el are exact sensul care apare chiar si in traducerea sinodala: "grabind venirea zilei Lui".
Exegeza biblica este o disciplina teologica al carei nume ne cam sperie, dar care nu este altceva decat practica explicarii textelor sacre. Nu o explicatie dupa ureche, ci una profesionala. Acesta este, totusi, un domeniu in care si amatorii pot (si chiar trebuie) sa acumuleze 80 de procente de profesionalism. Minus limbile sacre, poate. In rest, orice muritor alfabetizat ar trebui sa priceapa unele reguli de interpretare. Acestea nu sunt superimpuse, venite din afara, ci sunt cerute de bunul simt si de logica interioara a Scripturii. Dupa ce ai facut cunostinta cu aceste principii si reguli, iti cad solzii misticismului de pe ochi si te trezesti ca dintr-o betie: "Aa! Era atat de simplu! Ma mir ca n-am vazut pana acum!"
Nu este nimic complicat in promisiunea facuta de Iisus, ca "toate aceste lucruri" din Matei 24 trebuia sa se implineasca in generatia aceea, incepand cu caderea Ierusalimului, trecand prin necazul cel mare si sfarsind cu revenirea lui Iisus. Contextul este cat se poate de clar si, daca respectam gramatica, totul este in regula. Repetarea de trei ori a cuvantului "atunci" si expresia echivalenta "in zilele acelea" , dupa prezicerea caderii Ierusalimului, (Matei 24: 16.19.21) arata ca marele necaz prevazut se refera la asediul Ierusalimului, cu toate implicatiile acestui eveniment. Tot atunci urmau sa se arate si falsii profeti care sa impuna un alt scenariu al mantuirii, unul politic si parapsihologic. Cuvantul "indata" din v. 29 nu poate insemna decat "imediat". Marile semne cosmice, implinite doar partial intre anii 1775-1833, trebuia sa se arate imediat, dupa numai cativa ani de la acea nemaipomenita stramtorare, cu ocazia caderii Ierusalimului in anul 70. Atunci trebuia sa se arate semnul vizibil al revenirii lui Iisus, deci in aceeasi generatie (v.30, 34). Este, oare, ceva prea greu pentru Domnul?
In esenta, este o chestiune de onestitate intelectuala. Ce a spus autorul este mai aproape de ceea ce a vrut el sa spuna decat de ceea ce as vrea eu sa fi spus.
Ce sens pot avea cuvintele adresate de Iisus ucenicilor, in Matei 16,28: "Adevarat va spun ca unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea pana nu vor vedea pe Fiul omului venind in slava Sa!"? Unii atrag atentia asupra urmatoarelor versete, care relateaza schimbarea la fata, si spun ca in acest mod s-a implinit fagaduinta Domnului. Insa atunci a fost prezentata doar o ilustratie limitata, si nu implinirea la care Iisus Se referea cu claritate in context (Matei 16:27). Ce alt sens ar avea cuvintele: "...nu vor gusta moartea pana .." , daca Iisus Se referea la acea mini- Parusie care a avut loc dupa numai o saptamana? Simtul ridicolului este util si in explicarea cumpatata a Bibliei.
Apostolii asa au crezut si au predicat pe la jumatatea primului secol: "...mantuirea este mai aproape de noi acum, decat atunci cand am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua" (Romani 13:11-12) "Nu vom adormi toti ..." "Apoi noi, cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu [cei inviati]..." (1 Corinteni 15:51; 1 Tesaloniceni 4:17. Este foarte interesant ca Pavel credea in posibilitatea ca el insusi sa fie printre cei ce vor experimenta translatia in locul invierii:2 Corinteni 5: 2.4).
Acest eveniment nu era departe de mintea lui Pavel. Acum 1950 de ani, el afirma: "Inca putina, foarte putina vreme', si 'Cel ce vine va veni, si nu va zabovi'..." (Evrei 10:37). Multe alte referinte ale Noului Testament sprijina aceasta idee. Pavel, la jumatatea sec. I, si Ioan, pe la sfarsitul aceluiasi secol, erau constienti ca traiesc "sfarsitul veacurilor" , "sfarsitul zilelor" , "ceasul cel de pe urma" al istoriei (1 Corinteni 10:11; Evrei 1:2; 1 Ioan 4 2:18). De ce nu s-a implinit atunci aceasta fagaduinta extraordinara? Credinciosul are nevoie de un raspuns serios din partea Scripturii.
Doctorul Albert Schweitzer, o mare personalitate a secolului nostru, laureat al premiului Nobel in 1953, a studiat initial teologia si a facut cercetari speciale in acest domeniu. Teoria sa este cunoscuta ca eschatologie consecventa. Observand ca Domnul Isi programase revenirea in aceeasi generatie si ca, in mod evident, aceasta nu se realizase, a tras concluzia pripita ca Iisus S-a inselat si i-a inselat si pe altii. Prin urmare, El n-ar fi fost ceea ce pretindea, iar urmasii Lui, vazand ca El nu vine ca Imparat glorios asa cum a promis, L-au transformat intr-un Mantuitor de pacate, intr-un Imparat spiritual, nevazut. Este o concluzie tipic liberala, rationalista, umanista, care nu tine seama de tot ce spun textele sacre.
Dezamagit de teologie, Schweitzer s-a specializat in medicina si muzica, devenind medic misionar in Congo, unde si-a cheltuit viata pentru binele bastinasilor. In acelasi timp a fost un mare organist, un maestru al criticii muzicale, in special in compozitiile lui Bach.
Intrebarea, foarte serioasa, este: Ce anume sta la baza acestei dezamagiri? Raspunsul nostru este ca, de regula, cercetatorii Bibliei nu observa natura conditionata a profetiilor. Se pleaca, in mod gresit, de la premisa ca profetia este intotdeauna o previziune, o marturie a prestiintei divine, in timp ce Biblia o prezinta ca pe o promisiune in cadrul legamantului (Ieremia 10).
Sunt convins ca, pentru majoritatea crestinilor veritabili, care si-au pus nadejdea in revenirea iminenta a Mantuitorului, pozitia aceasta este foarte neconfortabila. Se aduc obiectiuni serioase: daca este asa, atunci cum explicam apocalipsele descoperite lui Daniel si lui Ioan, care implica o perioada relativ lunga intre prima si a doua venire? Daca timpul revenirii s-a lungit de la 70 de ani la 2000 de ani, din cauza slabiciunii factorului uman (Biserica) , ce garantie avem ca Biserica va implini vreodata conditiile? Nu cumva trebuie sa mai asteptam cateva milenii? Sunt intrebari serioase, care necesita raspunsuri pe masura.
Nu trebuie sa uitam, in primul rand, ca afirmatiile Scripturii sunt, adesea, paradoxale. Ca Dumnezeu este Unul este un adevar biblic. Dar si faptul ca Dumnezeu este manifestat in trei Persoane este un adevar biblic. Ca Christos este Dumnezeu adevarat este o afirmatie biblica, dar si aceea ca El este om adevarat este tot atat de biblica. Exemplele pot continua.
Planurile ideale ale lui Dumnezeu, descoperite oamenilor sub forma de profetii, au fost adesea zadarnicite, total sau partial. Dar Dumnezeu, ca Suveran asupra timpului si atotstiutor, cunoaste mai dinainte viitorul, asa cum va fi el, si poate descoperi ceea ce stie El ca este spre binele nostru.
Este foarte interesant ca aceste descoperiri tainice sunt prezentate, de regula, in forma apocaliptica, in simboluri si expresii criptice, ca sa nu fie intelese, de la inceput, toate lucrurile. Lui Daniel i se porunceste sa pecetluiasca profetia despre timp, pentru ca ea va fi inteleasa abia la timpul sfarsitului, cand "multi o vor cerceta si cunostinta va spori." (Daniel 8:14.26). Pentru a intelege masura trecerii timpului, Biblia ne indeamna sa studiem aceste taine ale apocalipselor biblice.
Daca Dumnezeu ne-ar fi descoperit numai profetii conditionate in Scriptura, ne-am fi descurajat si am fi zis: Cine stie daca se va realiza vreodata? Insa avem profetiile apocaliptice, care ne confirma ca, intradevar, traim in timpul sfarsitului.
Iar daca ni s-ar fi descoperit numai profetii apocaliptice, previzionare, am fi fost incurajati numai la cercetari speculative si inactivitate. Mai mult, daca previziunile neconditionate ale viitorului ar fi fost rostite intr-un limbaj simplu si ar fi fost intelese de la inceput, aceasta intelegere ar fi compromis insasi realizarea profetiei, ceea ce descopera natura paradoxala a acestei probleme.
Acelasi rationament se aplica la nivel individual. Dumnezeu cunoaste viitorul meu. El stie precis daca eu voi fi mantuit sau nu. Dar, daca El ar descoperi viitorul meu real, neconditionat, prin aceasta ar afecta rezultatele si Si-ar compromite opera.
Este evident ca o asemenea viziune despre viitor nu poate fi acceptata usor. Noi insa, preferam sa ne tinem de Biblie. Paradoxurile ei sunt mai clare si mai gustoase decat orice incercare de a gasi unele scurtaturi simpliste si populare.
In sprijinul conceptiei ca implinirea misiunii Bisericii nu este o conditie esentiala a revenirii Domnului, unii argumenteaza ca aceasta sarcina este imposibila, in conditiile actuale, in timp ce altii spun ca deja se realizase in primul secol (Coloseni 1:5-6.23 ; "Cuvantul adevarului ... care este in toata lumea ...", "... nadejdea Evangheliei ... care a fost propovaduita oricarei fapturi de sub cer"). Pavel vorbeste in limbaj hiperbolic, asa cum ne exprimam si noi uneori: "toata lumea stie ca" Se stie foarte sigur ca, la data aceea, Americile si Australia erau neatinse de crestinism, Africa si Asia erau abia defrisate, iar in Europa numai lumea greco-romana era presarata cu zeci si sute de comunitati crestine, in special in partea rasariteana a imperiului, si anume in orase. Occidentul imperiului era mai slab crestinat, chiar in secolele II- III. Germanii au inceput sa se crestineze in sec. IV, slavii inca mai tarziu. Iar pe masura intinderii crestinismului, el s-a si alterat, devenind o cultura mixta, impusa pe plan politic. Pana pe la anii 1800, nu s-au facut progrese spectaculoase. Abia intemeierea societatilor misionare moderne a inceput realizarea acestei misiuni mondiale. Si inca exista zone uriase, in special in lumea islamica si in China, unde crestinismul intampina piedici uriase.
Cat despre imposibilul evanghelizarii intregii lumi, este intelept sa ne gandim si la scenarii supranaturale, dupa modelul apostolic si dupa fagaduinta Domnului, ca ucenicii Lui vor face lucrari chiar mai spectaculoase decat ale Maestrului. Inmultirea sarlatanilor de tot felul, care se joaca in numele supranaturalului, este un argument ca a venit timpul ca Dumnezeu sa lucreze in stilul Sau. Biserica, in copilaria ei, ca si Iisus, se pregateste in tacere, fara semne si minuni, dar, cand iese cu indrazneala in lume, ea are nevoie de asistenta supranaturala a Spiritului Sfant la toate nivelurile.
Care sunt conditiile grabirii Parusiei ? In Apocalipsa descoperita lui Ioan, momentul revenirii lui Iisus este acela in care cele doua mari recolte ale omenirii inchinatoare (cei ce vor purta sigiliul lui Dumnezeu si cei ce vor avea stigmatul fiarei) vor fi in mod desavarsit coapte (Apocalipsa 14:15.18). Cand Evanghelia imparatiei va merge in toata lumea, adresandu-se constiintei fiecarui popor si individ, atunci va veni sfarsitul (Matei 24:14). Pana atunci, in nici un caz nu va veni. Iar dupa aceea, numai cateva zile de necaz, ca nu cumva "graul" copt sa se scuture si sa se piarda...
Cand imaginea jertfitoare si blanda a Maestrului va fi reflectata in viata Bisericii ( ceea ce numai locuirea Spiritul Sfant o poate face), dand pe fata ,,O purtare sfanta si evlavioasa" , "fara repros, fara defect si in pace " ( 2 Petru 3:11.14), aceasta va atrage atentia ultimilor oameni de bine din lume, dar si ura gloatelor si a liderilor inspirati de Satana. Judecand de la cauza la efect, revarsarea Spiritului Sfant aduce coacerea Bisericii, iar aceasta antreneaza reactia diferentiata a lumii fata de ultima avertizare pe care o face Biserica: unii se alatura ei, primind imaginea si semnul Creatorului, altii se aliniaza cu majoritatile lumii inselate, primind semnul falsei inchinari a lui Cain. Atunci va veni sfarsitul.
Dar ce determina revarsarea Spiritului Sfant? Exista un singur raspuns. Cand este inaltat Christos cel rastignit, ca singura speranta si centru de atractie al Bisericii, cand ascultarea vie, a credintei, ia locul ascultarii literei si a faptelor moarte, aceasta invita Duhul lui Dumnezeu. Legalismul Il tine pe Christos afara, la usa bisericii moderne. Spiritul lui Christos nu poate fi decat acolo unde este Maestrul (Galateni 3:2.5).

Lect. univ. Drd. Florin Laiu